De ce este criticată intenția președintelui Macron de a participa la o slujbă oficiată de Papa Francisc pe Stadionul Velodrome din Marsilia /  Le Monde: Nu există niciun precedent pentru încălcarea legii din 1905

Nu există niciun precedent pentru încălcarea legii din 1905, care consacră separația dintre Stat și Biserică, pe care președintele Republicii se pregătește să o comită prin participarea la slujba care va fi oficiată de Papa Francisc pe 23 septembrie, scrie istoricul Jean-Noël Jeanneney într-un articol pentru Le Monde.

Prezența lui Emmanuel Macron la slujba care va fi celebrată de Suveranul Pontif sâmbătă, 23 septembrie, pe Stade Velodrome din Marsilia, este nerecomandată. Nu este nimic în neregulă ca el să-l întâmpine pe Francisc în afara lăcașurilor de cult cu toate onorurile care i se cuvin în calitate de șef de stat – dacă Papa însuși dorește acest lucru, ceea ce nu pare să fie cazul.

Dar aici este vorba despre cu totul altceva: despre faptul că Republica, întruchipată de președintele său, se află în centrul expresiei rituale a unei religii care se practică, printre altele, pe teritoriul nostru. Crede oare că va mulțumi gândirea tradiționalistă? Prețul este prea mare, în ceea ce privește națiunea în ansamblul ei.

După Armistițiul din 1918, cardinalul Amette, arhiepiscop de Paris, a organizat un Te Deum la Notre-Dame și i-a invitat pe reprezentanții statului să participe. Clemenceau, „Părintele Victoriei”, era șeful guvernului. Acesta s-a opus radical ideii. A fost de acord doar ca dna Poincaré, soția președintelui Republicii, să asiste la slujbă în nume personal. Mai târziu, cardinalul Mercier, arhiepiscop de Malines (Belgia), l-a încurajat, în calitate de președinte al Conferinței de Pace, să „invite un reprezentant al principalelor națiuni ale Înțelegerii să prezideze un act religios”.

Ceremonii bisericești organizate în prezența guvernului Republicii? O, nu! Le Tigre a răspuns că legea franceză exclude categoric acest lucru. Statul, deși proteja cu ardoare diferitele religii și practicile lor, nu trebuia să intervină în niciuna dintre ele.

Orice intoleranță din partea autorităților publice trebuie să fie detestată – contrar spiritului laicității, care, dacă este abandonată, este imediat pervertită. Dar trebuie să cerem o fermitate riguroasă a principiilor, altfel Republica se îndreaptă pe o pantă alunecoasă. Astăzi, se aude în special șeful statului să citeze un precedent sau altul pentru a justifica iminenta abatere de la spiritul legii din 1905. Nici unul dintre ele nu este valabil.

Când Ioan Paul al II-lea a venit în Franța, în 1996, pentru a sărbători așa-zisa aniversare a botezului lui Clovis, Jacques Chirac l-a primit, pe bună dreptate, ca suveran al Vaticanului. Dar de îndată ce Papa a anunțat că se va afla într-un „turneu pastoral” (care este, de asemenea, dacă îl înțelegem bine, coloratura pe care Francisc dorește să o dea vizitei sale), șeful statului a avut dreptate să nu i se alăture la o sărbătoare catolică și să se pozeze în mod expres în fața lui ca președinte al unei Franțe „republicane și laice”.

Sfânta mânie

 O a doua categorie nu ridică nicio dificultate. Este foarte bine ca un președinte să asiste – fără niciun gest de adeziune religioasă – la o ceremonie pentru o personalitate decedată în templul credinței sale. Când președintele François Hollande s-a dus la o sinagogă în ianuarie 2015, după atacul de la Hyper Cacher, a fost aprobat. Venise să susțină credincioșii, dintre care el nu se număra printre ei, deoarece mai mulți coreligionari ai lor fuseseră bătuți pentru asta. În iulie 2016, după asasinarea părintelui Jacques Hamel de către jihadiști în biserica sa din Saint-Etienne-du-Rouvray (Seine-Maritime), același François Hollande a venit, pe bună dreptate, la slujba în cinstea sa.

De Gaulle este foarte des invocat în aceste zile. El a mers la Notre-Dame (pentru un Magnificat, nu pentru o slujbă) în timpul eliberării Parisului. În acest caz, nu era vorba de a saluta o Biserică care, cu siguranță, nu fusese impecabilă sub Ocupație, ci de a se aduna într-un loc înalt în istoria Franței. În mod similar, ar trebui să punem în perspectivă cazul în care generalul s-a alăturat lui Konrad Adenauer, cancelarul unei țări care nu profesa laicitatea, pentru a participa la o slujbă în catedrala din Reims în iulie 1962. Unii acasă au regretat acest lucru, dar simbolismul acestei apropieri, înrădăcinat într-o istorie anterioară Revoluției, putea justifica o astfel de alegere, un salut politic la adresa istoriei foarte lungi a Europei, din „adâncul timpului”.

 În ceea ce privește episodul slujbei religioase de la Leningrad, la care de Gaulle a participat în timpul unei călătorii oficiale în URSS, în iunie 1966, a fost o modalitate de a saluta, la fața locului, eforturile de eliberare a rușilor înrobiți în credința lor: este foarte departe de cazul cu care ne confruntăm în aceste zile. Să adăugăm că ajutorul de tabără al lui De Gaulle, amiralul Flohic, a povestit iritarea pe care De Gaulle a manifestat-o atunci când a fost pus în situația de a se împărtăși pentru că i s-a înmânat pe neașteptate o ostie. Luat prin surprindere, nu credea că ar putea refuza fără să provoace un scandal. A arătat atunci o mânie sfântă în jurul său.

Din fericire, acest pericol nu ne amenință astăzi, întrucât Emmanuel Macron a promis că se va abține de la orice gest religios la Marsilia. Deci nu există riscul ca Nicolas Sarkozy să meargă la Vatican și să spună, nu fără a face mai multe semne de cruce, că Franța este „fiica cea mare a Bisericii”.

Tratament inegal

Pe partea inadmisibilă, gestul făcut de autoritățile publice în timpul catastrofei din 1940 trebuie amintit ca o excepție de la toate regulile republicane: la 19 mai, președintele Consiliului de miniștri, Paul Reynaud, și mai mulți miniștri au participat la o ceremonie organizată la Notre-Dame pentru a se ruga la Dumnezeu (fără succes, după cum se știe…) să acorde victoria țării în fața invaziei Germaniei naziste. Desigur, dezordinea colectivă ar putea explica de ce acești oameni și-au pierdut o parte din repere.

Alte încălcări grave ale laicității, în acest domeniu și la acest nivel, rămân excepționale și este de neconceput ca ele să legitimeze, după aceea, proiectul Stade Velodrome, întrucât au fost reprobabile. Jacques Chirac, elogiat mai sus, s-a făcut vinovat, pe de altă parte, de participarea, în fața camerelor de televiziune, la ceremonia organizată la Notre-Dame (pe care cardinalul Lustiger nu o voia ecumenică) la moartea lui François Mitterrand.

Dacă nu mă înșel, nu a existat decât o singură ocazie, din 1905 încoace, când un șef de stat a participat la o slujbă celebrată de un papă aflat în vizită în țara noastră. A fost ziua în care Valéry Giscard d’Estaing a ales să facă acest lucru, în piața din fața Notre-Dame, în timpul vizitei lui Ioan Paul al II-lea în Franța, la 30 mai 1980. A greșit foarte mult.

Este doctrina lui Clemenceau depășită? Unora le-ar plăcea să creadă că da, dar într-un moment în care rolul islamului în Franța, în special, ridică atât de multe întrebări, ea este mai relevantă ca niciodată. Cum să nu fim convinși că compatrioții noștri musulmani, supuși pe bună dreptate unei laicități stricte, vor simți în aceste zile că sunt tratați într-un mod insuportabil de inegal? Îi sugerez lui Brigitte Macron, din moment ce nu are un statut oficial în țara noastră, să participe la slujba de la Marsilia în absența soțului ei, în calitate privată, urmând exemplul doamnei Poincaré.

Jean-Noël Jeanneney este istoric și profesor universitar. Fost secretar de stat pentru comunicare (1992 și 1993), a publicat două volume de memorii, „Le Rocher de Süsten” (Le Seuil), în 2020 și 2022.