De ce eșuează doctrina descurajării în Orientul Mijlociu: islamiștii combatanți au o toleranță crescută la risc și o cultură a glorificării martiriului și sacrificiului

Analiză The Jerusalem Post preluată  de Rador Radio România:

Descurajarea e un concept teoretizat în cursul războiului rece în calitate de practică strategică menită a calibra relațiile dintre state. E fundamentat pe ideea că statele procedează deliberat la o analiză cost/beneficii, acordând prioritate supraviețuirii proprii și evitând acțiunile care pot duce la anihilarea lor.

Această strategie a fost crucială pentru stabilitatea globală, evidentă în confruntarea nucleară a războiului rece, în care distrugerea reciproc asigurată (doctrina MAD) a împiedicat un conflict direct americano-sovietic. În mod similar, și echilibrul nuclear dintre India și Pakistan a prevenit războaiele în toată regula, în ciuda persistenței tensiunilor.

Însă istoria e plină de exemple de state și alte entități care au optat pentru violență în pofida faptului că riscau pierderi imense – uneori chiar totale. Ne putem aminti de pildă de evreii de la Masada, care au ales să se sinucidă în masă mai degrabă decât să fie subjugați de romani. Sau de japonezi, care în ciuda unui clar dezavantaj strategic și militar au optat totuși să atace Pearl Harbor, doar pentru a ajunge ulterior să îndure furia Americii înarmate nuclear.

În acest moment descurajarea eșuează în mod special lamentabil în Orientul Mijlociu. Așa cum a fost ea teoretizată în contextul relațiilor interstatale, e inadecvată pentru a ameliora pericolul reprezentat de islamiștii combatanți, care au de parte lor un element ideologic formidabil.

ISIS, Hamas, Hezbollah, Al Qaeda și alte marionete iraniene și grupări islamiste – și, într-o oarecare măsură, regimul iranian însuși -, cu toate denotă, într-o măsură mai mică ori mai mare, o toleranță crescută la risc și o cultură a glorificării martiriului și sacrificiului. Acești factori devalorizează extrem de mult moneda cu care lucrează descurajarea: dorința de a evita moartea și pierderile materiale.

În acest punct, fie și acceptând cifrele Hamasului, între 6.000 și 8.000 dintre combatanții ei au fost uciși (dintr-un total de 30.000), ceea ce înseamnă că cel puțin un număr egal au fost răniți. Cu alte cuvinte, jumătate din forța lui de luptă a fost scoasă din joc (estimările armatei israeliene, IDF, sunt mult mai ridicate – 14.000 lichidați). Aici nici măcar nu mai luăm în calcul pierderile de echipament militar și de elemente de infrastructură militară. Strategia Hamasului de a-și încastra activitatea printre civili rezultă în pierderi considerabile în rândul acestora. Iar comandanții Hamasului recunosc fățiș acest lucru ca fiind parte integrală a abordării lor. Pericolul la care îi supun pe civili nu îi descurajează.

În 2014, când Abu Bakr al-Baghdadi s-a urcat la amvonul Marei Moschei din Mosul și a proclamat Califatul ISIS, descurajarea nu lucra asupra minții lui. Câteva luni mai târziu tot el declara că ISIS nu va înceta niciodată lupta, „chiar și de va mai fi rămas numai un singur soldat”. A continuat prin a cuceri vaste teritorii și a comite atrocități, recrutând jihadiști din întreaga lume și lansând o campanie teroristă la nivel mondial.

Departamentul Apărării al SUA recomanda într-un raport din 2017 utilizarea împotriva ISIS a acelorași tactici de descurajare folosite de Israel contra inamicilor lui. El invoca o percepție conform căreia Israelul reușise să instituie „reguli ale jocului” care permiteau un „nivel tolerabil al violenței”. Însă atât ISIS cât și Hamas au pornit la război și au comis atrocități depășind cu mult un nivel „tolerabil”, nedescurajate deloc de amenințările punitive.

Organizațiile teroriste au o misiune

Aceste organizații sunt imune la amenințări punitive – bâta – și în mare măsură ignoră partea descurajării pe care am putea-o numi „morcov”, anume concesiile politice și economice. Ele sunt motivate de convingeri ideologice, în fața cărora stimulentele convenționale sunt irelevante. E improbabil ca ele să accepte vreun compromis politic care să nu se conformeze întocmai cauzei lor totalitare.

Și totuși, în ciuda acestei eficiențe scăzute a descurajării, conducători israelieni și occidentali vorbesc cu mare încredere despre descurajare ca remediu pentru grupările islamiste combatante. Încă din 2009 putem găsi cercetători și funcționari publici care-și exprimau convingerea că Israelul poate descuraja Hamasul. De pildă, politologul Yair Evron afirma: „Hamas, în calitate de guvern de facto al semi-statului Gaza, e receptiv la acțiunile punitive israeliene, iar Israelul se bucură acum de o stare robustă de descurajare”.

Apropiindu-ne de prezent, cu câteva eșecuri ale descurajării petrecute între timp, fostul șef de stat major al IDF Aviv Kohavi declara în noiembrie 2020 că inamicii Israelului sunt descurajați. Deși admitea natura temporară a descurajării, tot el era încrezător că „nici unul [dintre inamicii noștri – n.a.] nu vrea să înceapă ceva împotriva noastră”.

După conflictul Israel-Hamas din 2021, Kohavi afirma că operațiunea „Gardianul Zidurilor nu era menită să aducă o victorie decisivă în Gaza, ci să creeze descurajare”. Un an mai târziu, în mai 2022, înalți comandanți ai IDF afirmau cu încredere că „descurajarea noastră e mai puternică decât credeam”. Chiar și la numai câteva zile după atacul din 7 octombrie consilierul de securitate națională al Israelului, Tzachi Hanegbi, afirma într-un interviu: „Hamas e foarte, foarte reținută și înțelege implicațiile continuării sfidării”.

Exemple precum acestea se găsesc pe toate drumurile: de câte ori n-ați auzit expresia „să restabilim descurajarea”? Demnitarii israelieni afirmă cu consecvență că adversarii lor sunt descurajați, deși evidențele indică contrariul. Chiar și după 7 octombrie ideea că descurajarea poate fi utilizată contra islamiștilor combatanți rămâne larg răspândită în discursul israelian pe teme de securitate.

Într-un articol din Foreign Policy Sajjad Safaei subliniază că, chiar și după masacrul Hamasului și începutul barajului de rachete al Hezbollahului, conducătorii israelieni încă mai vorbeau din inerție despre „urgența existențială […] a restabilirii descurajării”. Dar, în primul rând, a existat vreodată acea descurajare?

A proclama eficiența descurajării în ciuda dovezilor care probează contrariul alimentează o delăsare riscantă în rândurile decidenților și publicului. Decidenții occidentali și israelieni trebuie să se dezbare de iluzia că aceste organizații pot fi descurajate, în înțelesul convențional al termenului.

Yaakov Lappin, expert în probleme strategice și grupări jihadiste, a declarat: „Una dintre lecțiile esențiale în materie de politici publice care trebuie însușită e necesitatea de a face tranziția de la tentativa eșuată din start de a descifra intențiile armatelor teroriste la plasarea accentului pe degradarea permanentă a capacității lor de luptă”.

În Israel acest lucru presupune împiedicarea constituirii unor forțe armate organizate capabile să lanseze atacuri majore pe frontul intern, inclusiv cu rachete, drone și asalturi transfrontaliere. Această strategie presupune perturbarea finanțării, demantelarea bazelor, eliminarea comandanților, subminarea recrutării și utilizarea de tactici clandestine și la vedere pentru a le eroda neîncetat capacitatea militară și potențialul pentru activități teroriste.

Lappin mai adaugă că: „Din moment ce armatele jihadiste își vor dezlănțui forțele în mod oportunist, într-un moment care le e convenabil pentru atingerea obiectivelor totalitare, conceptul de descurajare ar trebui să fie discreditat în raport cu asemenea actori”.

Articol de Joseph Nichol / Traducere: Andrei Suba