De ce extrema dreaptă din Europa nu poate fi domolită/ Cum s-a răsucit Meloni și a abandonat politicile moderate

În timp ce un val al extremei drepte trece peste Atlantic, democrat liberalii europeni caută o strategie. Unii cred că ar trebui să realizeze mecanisme de protecție mai puternice prin refuzul de a se se alătura acelor coaliții care includ extrema dreaptă, pentru a-i împiedica pe liderii săi să câștige putere politică. Alții – de exemplu, Manfred Weber, președintele Partidului Popular European, de centru-dreapta, din Parlamentul European – au susținut cooperarea cu anumite partide de extremă dreapta, în speranța de a-i convinge pe anumiți lideri de la extreme, oferindu-le un loc la masă, potrivit Rador Radio România.

Alți centriști încă presupun că atunci când provocatorii populiști de dreapta își vor prelua funcțiile și se vor confrunta cu adevărata harababură a guvernării, se vor îndrepta spre centru. Cei care se agață de această perspectivă o iau ca exemplu pe Giorgia Meloni, premierul de extremă dreapta, pro-american din Italia. Când Meloni a ajuns la putere, în 2022, liberal-democrații erau profund îngrijorați: o autodeclarată admiratoare a lui Benito Mussolini, ea a prezidat un partid care se mândrea cu rădăcinile sale fasciste.

Dar Meloni a acționat rapid pentru a alunga aceste griji, extinzând sprijinul predecesorului ei pentru Ucraina recent invadată și afirmând angajamentul ferm al Italiei față de NATO. Având în vedere abordarea agresivă a președintelui american Donald Trump față de Europa, unii europeni – în special oficialii UE și liderii ucraineni – și-au imaginat că figuri precum Meloni ar putea servi drept „îmblânzitori” pentru Trump, pentru a-l convinge pe președintele american să rămână alături de aliații europeni. Trump însuși a vorbit adesea cu căldură despre Meloni, sugerând în decembrie că, dacă ar lucra împreună, ar putea „îndrepta puțin lumea”.

Dar speranțele pe care moderații le-au nutrit în legătură cu Meloni sunt greșite. Pe măsură ce mediul politic transatlantic a devenit din ce în ce mai tolerant cu opiniile de extremă dreapta, ea a revenit la dreapta. Nu există nicio dovadă reală că actul de guvernare o moderează pe Meloni; de la jumătatea anului 2024, s-au adunat dovezi că mutarea ei spre centru a fost doar tactică. Democrat liberalii europeni ar trebui să renunțe la amăgirea că, prin lingușire și incluziune, ar putea folosi figuri de extremă dreapta pentru a atenua atacurile lui Trump asupra Europei. În schimb, trebuie să le sublinieze liderilor de extremă dreapta costul ridicat de a întoarce spatele Europei – și slaba probabilitate ca Trump să se poată dovedi un aliat de încredere.

Centrul atenției

De-a lungul a zece ani în opoziția politică a Italiei, Meloni s-a ramarcat ca o sceptică de neclintit cu privire la continuarea integrării europene, făcând eforturi pentru ieșirea Italiei din zona euro și condamnând birocrația UE de la Bruxelles. La scurt timp după ce a devenit prim-ministru, ea a părut să adopte un alt curs, susținând cererea Ucrainei de a adera la UE și ajutorul militar al Italiei pentru Ucraina. A părut chiar să renunțe la euroscepticism, stabilind legături personale puternice cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și abținându-se de la blocarea deciziilor UE în chestiuni precum sancțiunile împotriva Rusiei, ajutorul Ucrainei sau finanțarea suplimentară pentru bugetul blocului.

Mulți dintre cei care au fost îngrijorați de campania ei au acceptat-o. Președintele american Joe Biden a lăudat-o public pe Meloni pentru angajamentul ei față de relația transatlantică, după prima lor întâlnire bilaterală din iulie 2023, iar von der Leyen a călătorit în mod repetat cu ea în vizite de nivel înalt în Tunisia, menite să stopeze migrația ilegală din Africa.

În cercurile politice, mulți europeni au început să o vadă pe Meloni ca model pentru modul în care extrema dreaptă ar putea fi domolită. Pe măsură ce partidele de extremă dreapta au câștigat teren în Austria, Franța, Germania, România, Spania și nu numai, în ultimii ani, mai mulți lideri tradiționali s-au întrebat dacă este înțelept să încerce să-i țină departe de guvernare. O lecție părea să vină din Italia, unde centru-dreapta a format o coaliție de guvernare cu extrema dreaptă în 2022: în loc să declanșeze o luptă totală pentru a ține partidele de extremă dreapta departe de putere, ideea a fost ca partidele europene de centru-dreapta să lucreze cu acele grupuri și, în acest proces, să le încurajeze la moderație. Partidele de centru-dreapta din Belgia, Croația, Finlanda, Țările de Jos și Suedia au urmat exemplul italian.

Dar moderații europeni au fost mult prea rapizi să o vadă pe Meloni a fiind un exemplu fericit. Meloni a urmat întotdeauna o agendă internă nativistă și conservatoare din punct de vedere social: în 2023, de exemplu, guvernul ei a emis directive autorităților locale să nu înregistreze nașterea copiilor cuplurilor de același sex. Adoptarea unei politici externe mai centriste nu a arătat că abordarea complexităților guvernamentale duce la moderație. A fost scutul în spatele căruia ea a urmat poziții mai radicale în plan intern.

Schimbarea atitudinii

Acum pare clar că, mai degrabă decât să rezulte dintr-o schimbare autentică, primele demersuri pro-europene ale lui Meloni au fost menite să neutralizeze criticile. La mai puțin de doi ani de la preluarea mandatului, politicile ei au început să încline din nou spre dreapta – la început, în sfera internă. Meloni a încercat să-și mărească controlul asupra justiției italiene, acuzând instanțele de politizare, pentru că au împiedicat-o să trimită refugiații în Albania. Guvernul ei a încercat să intimideze jurnaliştii critici şi a luat măsuri pentru a înlocui persoane importante de la postul public italian RAI, atrăgându-și o mustrare publică din partea Comisiei Europene pentru restricţionarea independenţei presei. Și la sfârșitul anului 2023, echipa lui Meloni a propus o reformă a Constituției italiene pentru a concentra mai multă putere în mâinile premierului.

Treptat, premierul a început să pivoteze înapoi spre dreapta în probleme europene și de politică externă. Când Italia a preluat președinția G-7, în ianuarie 2024, de exemplu, a insistat să dilueze sau să elimine limbajul de susținere a grupurilor LGBTQ și drepturile la avort din comunicatul final al liderilor G-7. Alegerea lui Trump, în noiembrie 2024, a facilitat virajul spre dreapta. Luna trecută, Meloni l-a lăudat pe vicepreședintele american JD Vance când a denunțat „slăbiciunea” Europei, la Conferința de securitate de la München. Apoi, într-o adresare online la Conferința de acțiune politică conservatoare din SUA (CPAC), a atacat mass-media din SUA, ideologia „woke” și elita globalistă.

Nicăieri nu este întoarcerea treptată a lui Meloni mai evidentă decât în politica față de Ucraina. Sprijinul ei din 2022 pentru Ucraina i-a adus respectul colegilor săi europeni mai moderati, precum și al factorilor de decizie din administrația Biden. Dar odată ce și-a asigurat această credibilitate, a început o întoarcere treptată, fără confruntare, spre dreapta. De la revenirea lui Trump în funcție, atunci când a fost posibil a evitat să vorbească despre Ucraina. Când trebuie, tonul ei este studiat: în discursul de la CPAC, în timp ce aborda nevoia Ucrainei de garanții de securitate, Meloni a omis orice mențiune despre președintele ucrainean Volodimir Zelensky, integritatea teritorială a Ucrainei sau rolul Rusiei ca instigatoare a războiului. În martie, pentru prima dată, partidul ei s-a abținut de la o rezoluție a Parlamentului European în sprijinul Kievului. Ea a criticat ideea unei „coaliții a celor dispuși” să apere Ucraina și a respins ideea de a desfășura trupe italiene în cazul unei încetări durabile a focului, cu excepția cazului în care o astfel de misiune este mandatată de Consiliul de Securitate al ONU, unde Rusia și Statele Unite au drept de veto.

Acest traseu lent spre dreapta poate scăpa atenției celor obișnuiți cu exprimarea bombastică a extremei drepte. Dar este o strategie luată în considerare: după fiecare pas, Meloni analizează dacă a provocat respingere din partea colegilor săi europeni și face următorul pas doar dacă circumstanțele o permit. Ea nu a făcut nicio mișcare atât de abruptă încât să declanșeze semnale de alarmă, dar direcția de deplasare este acum clară.

Mai bine împreună

Schimbarea politică a lui Meloni a dezvăluit, de asemenea, că, cu cât mai mulți politicieni de dreapta preiau mandatul, cu atât mai multă putere și libertate își permit între ei. În 2023, Meloni avea un singur om de extremă dreapta în Europa: premierul de dreapta al Ungariei, Viktor Orban. Astăzi, opt guverne europene includ partide de extremă dreapta, iar altele două – Cehia și România – s-ar putea trezi cu participanți de extremă dreapta în acest an. La alegerile pentru Parlamentul European din 2024, grupul de partide de extremă dreapta din care face parte Meloni a câștigat mai multe locuri decât fracțiunea liberală sau cea verde.

Meloni nu mai trebuie să pretindă că este pro-europeană. La fel ca Orban, însă, ea nu mai susține ca Italia să părăsească UE sau să renunțe la euro. Meloni știe că Italia beneficiază enorm de pe urma aderării la UE și că situația sa fiscală este fragilă, având în vedere datoria publică monstruoasă. Din cele peste 800 de miliarde de dolari în finanțare pentru redresarea post-pandemie, alocate de UE, Italia a primit 220 de miliarde de dolari. Așa că prim-ministrul alege poziții mai puțin perturbatoare: după alegerile europene din vara trecută, a votat împotriva lui Antonio Costa, un social-democrat, pentru funcția de președinte al Consiliului European și a liberalei Kaja Kallas, ca principal diplomat al Comisiei Europene. Ea s-a abținut de la aprobarea nominalizării lui von der Leyen ca președintă a Comisiei Europene, iar partidul ei a continuat să voteze împotriva confirmării cu succes a lui von der Leyen.

Meloni știa că opoziția ei nu putea bloca și nici măcar întârzia aleegerea conducerii UE. Fără să provoace vreun prejudiciu real, liderul italian de extremă dreapta s-a simțit suficient de încrezător pentru a începe să-și dezvăluie din nou instinctele eurosceptice. Într-o apariție în fața Parlamentului italian, în martie, Meloni a criticat în mod special viziunea de integrare europeană avansată de Altiero Spinelli, un părinte fondator al UE.

La fel ca Orban, în problemele în care țara ei poate obține beneficii directe de la UE, cum ar fi înființarea de fonduri europene colective pentru a-i determina pe liderii nord-africani să stopeze migrația, Meloni este de acord. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de promovarea integrării europene, ea îmbrățișează acum schimbarea blocului din interior prin așa-numita simplificare birocratică, un proces despre care crede că ar trebui să includă mai puține reglementări, întoarcerea puterii la statele membre și adoptarea mai puținor legi progresiste, în special în materie de schimbări climatice. Ea și-a exprimat îndoielile cu privire la planurile UE de a coordona apărarea Europei și, în termeni sarcastici, a ridiculizat eforturile președintelui francez Emmanuel Macron de a discuta despre o potențială descurajare nucleară colectivă europeană.

Dreptul de refuz

Centriștii care s-au grăbit să sărbătorească mișcarea inițială a lui Meloni spre centru ar fi trebuit să fie mai sceptici încă de la început. Liderii populiști tind să-și dea arama pe față treptat. În 2000, când Vladimir Putin a fost ales președinte al Rusiei, liderii occidentali au aplaudat pretinsa lui îmbrățișare a modernizării, deși cruzimea, revizionismul și autoritarismul lui erau deja pe deplin manifestate în Cecenia. La mijlocul anilor 2010, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a spulberat cu măiestrie preocupările timpurii cu privire la rădăcinile sale islamiste, inaugurându-și domnia printr-un val de reforme democratice. Trecerea treptat spre extremă – și promovarea politicilor radicale pe frontul intern – este inteligentă, deoarece nu declanșează alarma la nivel global. Atâta timp cât nu există schimbări bruște în postura strategică a unei țări, cea mai mare parte din ceea ce se întâmplă acasă plutește sub raza de acțiune a radarului internațional.

Dacă partidele de dreapta îmbrățișează gradualismul, ele pot, de asemenea, păcăli politicienii de centru-dreapta, făcându-i să creadă că au mai multă putere asupra compatrioților lor de linie dură decât o au cu adevărat. Centriștii tind să creadă că pot educa extrema dreaptă în moderație. Dar, cu posibilele excepții ale Finlandei și Suediei, istoria europeană recentă arată că atunci când centru-dreapta începe să coopereze cu extrema dreaptă, extrema dreaptă ajunge să domine. Asta s-a întâmplat în Italia. După ce centru-dreapta, de mult timp forța dominantă a aripii drepte a Italiei, a normalizat participarea periferiei de extremă dreapta la sistemul politic, succesorul – partidul lui Meloni – a ajuns să conducă dreapta italiană. Același proces s-a desfășurat sau are loc acum în Austria, Franța și Țările de Jos.

La fel ca alți lideri de extremă dreapta din Europa, Meloni și-ar dori cu adevărat să vadă Statele Unite și Europa rămânând împreună. Ea crede că cele două entități cuprind nucleul unui Occident alb, creștin, care poate deveni mai puternic dacă extrema dreaptă își consolidează puterea. Există contradicții uriașe în această viziune asupra lumii, așa-numita ideologie „internațională suveranistă”, deoarece naționaliștii se luptă adesea să coopereze și sfârșesc prin a dăuna intereselor celorlalți – un efect deja vizibil pe măsură ce Trump își începe președinția.

În al doilea mandat, Trump intenționează în mod clar să nu ignore Europa, ci să o submineze în mod activ. El a făcut evident faptul că Europa nu mai poate depinde de o umbrelă de securitate a SUA și a susținut că țările europene ar trebui să cheltuiască până la 5% din PIB-ul lor pentru apărare – substanțial mai mult decât cei 3,4% pe care Statele Unite le cheltuiesc. Deși cheltuielile medii pentru apărare ale unei țări europene au crescut la puțin peste 2% din PIB, Italia rămâne în urmă, cheltuind doar 1,5%. Trump caracterizează UE ca pe un mecanism care escrochează Statelor Unite și a început deja să impună unele tarife mari asupra produselor UE.

Aproximativ o treime din excedentul comercial al UE cu Statele Unite este generat de Italia, așa că tarifele lui Trump vor dăuna Italiei în mod disproporționat. La apariția acestei probleme, Meloni a arătat un disconfort vizibil. Pe scurt, oricât de multă afinitate ideologică ar avea Meloni și Trump, mișcarea MAGA va dăuna tuturor țărilor europene, inclusiv Italiei. Într-o ordine mondială tranzacțională în care naționalismul predomină, statele mici și mijlocii – cu alte cuvinte, statele europene, dacă sunt divizate – vor fi printre primele care vor suferi. Politica adună partidele de extremă dreapt de peste Atlantic, dar tot politica le va forța să se separe.

În probleme precum comerțul și reglementarea tehnologiei, guvernele de extremă dreapta riscă chiar să devină un cal troian în UE. Prin încetinirea sau blocarea politicilor menite să facă din Europa un actor colectiv mai puternic, ele servesc dorinței lui Trump de a vedea Europa slabă și divizată. În ultimii ani, guvernele de extremă dreapta s-au bucurat de o libertate substanțială de a alege inițiativele pro și anti-europene pe care le susțin. Dar pe măsură ce Trump încearcă să submineze securitatea și economia Europei, partidele europene de extremă dreapta vor avea mai puțin spațiu pentru a rămâne în ambiguitate. Liderii lor ar putea fi nevoiți să aleagă între Europa și Trump.

Cu toate acestea, forțele pro-europene nu își pot permite să stea și să privească sau, mai rău, să încerce să atragă personalități de extremă-dreapta, precum Meloni, ca potențiali „îmblânzitori pentru Trump”. În loc să încerce să seducă liderii de extremă dreapta, democrat liberalii din Europa ar trebui să lucreze pentru a dezvălui contradicțiile din politica acestor lideri. Întrucât liderii populiști de extremă dreapta pretind cu mândrie să reprezinte poporul, moderații europeni trebuie să sublinieze că nu este nimic patriotic în sprijinul lor pentru Trump și în eforturile lui de a submina securitatea și prosperitatea Europei. Doar expunând aceste inconsecvențe – și evidențiind costurile abrupte, în epoca Trump, ale perturbării coeziunii Europei – pot democrat liberalii să-i protejeze pe europeni de forțele care încearcă să-i subjuge.

Sursa: FOREIGN AFFAIRS / Rador Radio România / Autor: NATHALIE TOCCI, Director la Istitutul de Afaceri Internaționale de la Roma, profesor la Școala de Guvernare Transnațională de la Institutul Universitar European și Europe’s Futures Fellow la Institutul de Științe Umane din Viena.