De ce Iohannis are șanse mici să intre în jocul împărțirii funcțiilor la Bruxelles / Cum funcționează algoritmul distribuirii puterii în UE

Ca multe asemenea zvonuri, și cel privind posibilitatea ca președintele Klaus Iohannis să ajungă la Bruxelles în fruntea Consiliului European trebuie analizat, pentru a-i verifica plauzibilitatea, în afara scenei politice românești și plasat în contextul mai larg al marilor târguieli din UE, așa cum se întâmplă în fiecare an electoral în care posturile-cheie din instituțiile europene sunt scoase la mezat.

La fiecare cinci ani, după alegerile europene (cum vor fi cele din luna iunie 2024), capitalele țărilor membre în UE intră într-o frenezie de târguieli în culise care au deseori prea puțin un aspect democratic și care țin mai mult de puterea momentului, influențe și echilibre, și de o balanță de cote care trebuie să respecte un soi de paritate aparentă între principalele partide transnaționale din Parlamentul European, apoi influența capitalelor și balanța (pe lângă cea de gen, bărbați-femei) între țările situate nord-sud (Scandinavia-Mediterana) și est-vest (Occident și foștii comuniști).

Surse din ministerul de externe al Belgiei, țara care deține actualmente președinția rotativă a UE, ne informează astfel că președintele Klaus Iohannis nu intră în nici una din combinațiile serioase ale momentului.

Iată în ce constă algoritmul distribuirii puterii în UE:

Algoritmul distribuirii puterii în UE: cele cinci mari posturi

De la tratatul de la Lisabona (intrat în aplicare în 2007) încoace, posturile importante și funcțiile de putere din UE au fost stabilite ca fiind în număr de cinci:

1. Președinte al Consiliului European.  Postul a fost inaugurat de fostul premier belgian Herman Van Rompuy, urmat de polonezul Donald Tusk, iar acum de un alt belgian: Charles Michel. Președintele Consiliului are rang de șef de stat și e însărcinat cu coordonarea între guvernele celor 27 de state membre. Tratatul de la Lisabona (substitut de “Constituție europeană”) nu a prevăzut însă o situație cum e cea actuală, în care belgianul Charles Michel și-a anunțat candidatura pentru alegerile europarlamentare din luna iunie, în care el va conduce lista partidului său belgian liberal francofon, membru al formațiunii transnaționale Renew, condusă odinioară de Dacian Cioloș.

Asta înseamnă că Charles Michel nu va putea fi maestrul de ceremonii al summitului de vară din luna iunie, de după alegerile europene, summit special pentru că în timpul lui au loc, o dată la cinci ani, marile târguieli în legătură cu numirile în cele cinci posturi importante din instituțiile europene. Asta înseamnă și că din acel moment agenda Consiliului îi va reveni interimar țării care preia președinția rotativă a UE în acel moment, și anume Ungaria lui Viktor Orbán, care vine după Belgia. Este greu de imaginat că Viktor Orbán ar putea facilita în vreun fel candidatura — încă neoficială — a “românului” Klaus Iohannis pentru a-l înlocui pe belgianul Charles Michel.

Tot rang de șef de stat are și:

2. Președintele Comisiei Europene, actualmente fosta ministră a apărării din Germania Ursula von der Leyen, aceasta fiind în realitate și în practică cea mai puternică poziție din instituțiile europene și cea mai râvnită.

La fel avem ca importanță, de la Tratatul de la Lisabona încoace (tratat care ar fi trebuit să fie o autentică Constituție a UE, dacă ea nu ar fi fost respinsă de câteva state-cheie), funcția de:

3. Președintele Parlamentului European (actualmente malteza creștin-democrată Roberta Metsola), funcție ce a căpătat o foarte mare importanță, pe măsură ce Parlamentul, singurul corp ales printre instituțiile europene, caută să se afirme ca un autentic for legislativ, în permanentă rivalitate cu Comisia. Asta explică de ce atunci când Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace (2012), cei care au mers să-l primească au fost șefii celor trei instituții: Comisia, Parlamentul și Consiliul, toți trei având rang de șef de stat.

Celor trei pomeniți li se adaugă alte două funcții extrem de importante ai căror șefi sunt deciși și numiți în funcții, prin negocieri între capitale, după alegerile europene:

4. Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, altfel zis șeful diplomației, ministrul de externe al UE, echivalentul Secretarului de Stat SUA (până acum spaniolul Josep Borrell)

și

5. Președintele Băncii Centrale Europene (aflată la Frankfurt; șeful actual: franțuzoaica Christine Lagarde).

În realitate, Înaltul Reprezentant (ministrul de externe al UE) este doar unul din cei 27 de Comisari Europeni (câte unul pentru fiecare țară). Așa încât țara care primește acel post nu mai poate avea un alt Comisar. Tot așa, Președintele Comisiei este doar unul dintre cei 27.

Principalele lupte în culise nu se duc în general doar între guverne, ci și (sau mai ales) între cele 27 de guverne pe de o parte și Parlamentul European pe de alta. Parlamentul s-a afirmat din ce în ce mai mult ca un autentic for legislativ, întărit de legitimitatea sa democratică (este singurul organism ales la scara continentului) și, chiar dacă nu poate impune legi (majoritatea rezoluțiilor Parlamentului sunt consultative), are puteri largi în câteva domenii cheie: Parlamentul votează (sau poate bloca) bugetul UE; Parlamentul votează (sau refuză) compoziția Comisiei Europene. Și, la un alt nivel, Parlamentul trebuie obligatoriu să aprobe orice extindere a Uniunii, orice nou membru, chiar dacă nu poate impune o extindere.

Comisia Europeană depinde de Parlamentul UE, așadar. Sigur, alegerea Comisarilor și repartizarea portofoliilor este apanajul exclusiv al Președintelui Comisiei (motiv pentru care e vorba acolo de cel mai puternic post), pe baza propunerilor statelor membre.

În schimb, fiecare Comisar este sever audiat de întregul Parlament European, care îl poate respinge, sau poate chiar respinge Comisia în bloc. Astfel, în 2014, pentru a îmblânzi Parlamentul European, fostul Președinte al Comisiei, Jean-Claude Juncker, a promis și a făcut totul pentru a obține ca o treime din Comisarii Europeni, 9 din 28, să fie femei. Dorind neapărat să umple cota de femei, Juncker a acceptat, în cele din urmă, și propuneri de calitate îndoielnică, Comisari care ulterior au fost ținuți cu totul la distanță în cadrul instituției.

Din 2014 încoace, Parlamentul, care a fost întotdeauna dominat de cele două mari grupuri: creștin-democrații (PPE) și socialiștii, a reușit să impună, cel puțin temporar, un alt sistem, pe care Consiliul (guvernele statelor membre, adevărații decidenți, în practică) ar dori să-l anuleze: cel de Spitzenkandidaten (candidați de vârf, în germană). Altfel zis, fiecare grup parlamentar transnațional numește un candidat pentru funcția de Președinte al Comisiei, prioritate având candidatul grupului care a obținut cei mai mulți membri la scara continentului.

Așa se face că ultimii președinți ai Comisiei Europene, inclusiv Barroso, Juncker și von der Leyen, au provenit din grupul PPE (nominal, grupul politic al lui Iohannis). Asta mai duce, de asemenea, la o eternă dominare asupra Parlamentului a celor două mari grupuri, care au dintotdeauna o alianță tacită: PPE și Socialiștii. Sub impulsul lui Emmanuel Macron, în special, majoritatea celor 27 de capitale sunt decise să pună capăt acestui sistem.

Ce se va întâmpla în iunie

Ca întotdeauna, o dată la fiecare cinci ani, vom asista așadar începând din luna iunie, la o înfruntare între Parlamentul European care va rezulta din viitoarele alegeri și statele membre.

Trebuie spus că principalele funcții importante din fruntea instituțiilor europene sunt întotdeauna negociate la „pachet”, iar nu fiecare separat. Vor trebui aplicate, în acele negocieri, mai multe grile de repartizare extrem de importante: pe grupuri politice (PPE, socialiști și liberali în primul rând), apoi o repartizare geografică, nord-sud, est-vest (cum estul a fost reprezentat în fruntea Consiliului, în precedentul mandat, de polonezul Donald Tusk), sau de gen (șefa Comisiei, a Parlamentului UE și a Băncii Centrale, trei posturi mari din cinci, sunt actualmente femei: Ursula von der Leyen, Roberta Metsola și Christine Lagarde).

Pentru a recapitula: principalele funcții care vor trebui repartizate sunt: 1. președintele Comisiei Europene, 2. cel al Consiliului, 3. cel al Parlamentului UE, apoi 4. Înaltul Reprezentant pentru politică externă și 5. guvernatorul Băncii Centrale Europene.

Klaus Iohannis nu a arătat a dispune de vreun sprijin instituțional sau politic pentru vreuna din aceste funcții, cu atât mai puțin pentru cea care ar putea deveni cea mai prestigioasă: președintele Consiliului. Sigur, lucrurile s-au mai schimbat de la Tratatul de la Lisabona încoace. De pildă, funcția de șef al diplomației UE (Înalt Reprezentat) a fost ocupată inițial, vreme de un deceniu, de două femei nominal socialiste: britanica laburistă Catherine Ashton și italianca Federica Mogherini. De ce? Pentru că trebuiau bifate între aceste cinci mari funcții din UE căsuțele: «femeie» și «socialist».

Prima șefă a diplomației UE nu poseda nici un minimum de competențe: Catherine Ashton nu vorbea nici măcar franceză, cunoștea doar limba sa maternă, engleza. Pentru Emmanuel Macron, care mai are patru ani de mandat în fruntea Franței, unde Parlamentul European își are unul din sedii, la Strasbourg, va fi inacceptabil ca viitorul “ministru de externe” al Europei să nu știe franceza.

Va trebui apoi moderată permanenta înfruntare dintre guverne și Parlamentul European, singura instituție cu membri aleși. Guvernele nu vor să repete eroarea din 2014, când au permis Parlamentului, în virtutea unei clauze nu foarte clare din Tratatul de la Lisabona, să numească președintele Comisiei Europene în funcție de ponderea principalelor grupuri politice din Parlament. Este așa-numitul sistem de Spitzenkandidaten, de câte un candidat provenit din fiecare din grupurile politice. Potrivit acestui sistem, grupul politic transnațional cu cei mai mulți membri este teoretic cel care preia automat președinția executivului european (Comisia).

În acest sistem uluitor de complex, Klaus Iohannis vine din start cu următoarele handicapuri: este un bărbat nominal creștin-democrat (PPE, formațiune suprareprezentată în toate instituțiile), un est-european care ar candida pentru o funcție (președinte al Consiliului) unde predecesorii săi au fost doi belgieni și încă un est-european, Donald Tusk, dar Iohannis mai este și un șef de stat (funcție în general onorifică) extrem de discret, care nu beneficiază de sprijin deschis în nici una din marile capitale, apoi e nevorbitor de franceză (clin d’oeil spre Macron, cu care Iohannis nu are nicio afinitate) și el este de fapt cu totul necunoscut în Europa, într-un moment în care proiectul european are nevoie de figuri vii și dinamice.

Dar mai este și NATO

Amețitoarea complexitate a negocierilor din UE pentru posturile importante era și mai mare în trecut, când coincidea și cu numirea/alegerea unui secretar general al NATO (care trebuie obligatoriu să fie un civil european). Chiar dacă Organizația Tratatului Nord Atlantic este distinctă de Uniunea Europeană, era admis tacit că țara care își plasează un secretar general al NATO trebuie să aibă mai puține pretenții la un post mare în UE. Dar Iohannis nu apare în cărți în niciuna din combinații, din foarte multe motive. NATO nu își alege liderul civil printre foștii șefi de stat. Realitatea este exact inversă:

Dintre cei 13 șefi de până acum ai NATO, aproape jumătate (6) serviseră anterior ca miniștri de externe, 4 fuseseră miniștri ai apărării și doar 3 conduseseră guverne (adică fuseseră premieri, nu președinți).

NATO n-a avut așadar niciodată în fruntea sa un fost șef de stat, un fost președinte, ci cel mai adesea miniștri de externe (jumătate pînă acum) sau ai apărării. E limpede că se consideră că un politician din aceste două categorii, cu experiență diplomatică sau militară, e preferabil unui fost președinte, care în țări precum Germania sau Italia nu are decât o funcție protocolară, lipsită de experiența diplomatică necesară într-o asemenea funcție.

Zvonul real este că s-ar căuta mai degrabă și pentru prima oară o femeie, de preferință est-europeană. Dacă nu se găsește, atunci: Ursula von der Leyen, care are sprijinul lui Joe Biden. Nu e sigur că Biden își amintește măcar cine e Iohannis, iar fără sprijinul SUA nimeni n-are vreo șansă să conducă NATO.

Pe deasupra, rangul de șef al unei organizații militare este sub cel de șef de stat, potrivit protocolului internațional, Iohannis s-ar înjosi căutând un asemenea post situat sub poziția sa.

Cum se alege secretarul general al NATO

Nu există reguli precise pentru procedeul numirii secretarului general NATO si nici un algoritm al succesiunii, ci doar negocieri în culise între statele membre, combinate cu necesitatea obținerii unui consens al celor 31 de membri.

Modalitățile alegerii unui șef al NATO au fost întotdeauna extrem de complexe. Înainte, alegerea secretarului general al Alianței coincidea și cu amețitoarele negocieri pentru înaltele posturi din UE (Comisie, Consiliu etc.). Secretarul general al NATO trebuie să fie un civil european (în vreme ce comandantul suprem al forțelor NATO din Europa trebuie să fie un general american, cartierul general militar fiind situat la Mons, tot în Belgia).

Interferență cu marile numiri din UE

Încă de la fondarea Alianței, s-a decis așadar odată pentru totdeauna că liderul politic al Alianței, secretarul general, va fi întotdeauna un civil european, în vreme ce șeful militar va fi un american.

Astfel, la marile negocieri din 2014, toată lumea a acceptat tacit un non-european, norvegianul Jens Stoltenberg (Norvegia nu este membră în UE), astfel încât acel post să nu intre în pachetul târguielilor europene.

La fel, mandatul lui Stoltenberg a fost ulterior prelungit, din nou pentru a evita ca postul lui să devină un jeton în târguielile europene.