De ce negarea Holocaustului și apologia lui Ion Antonescu nu țin de libera exprimare, ci reprezintă incitare la ură, mai precis antisemitism și rasism și de aceea nu pot fi tolerate

Destul de frecvent, de fapt întotdeauna, la articolele despre Holocaustul din România am primit comentarii antisemite și unele chiar negaționiste. Mă aștept la astfel de comentarii dar nu le pot accepta, deși au trecut aproape 20 de ani de când adevărul a fost în sfârșit recunoscut, după 60 de ani de sferturi de adevăr și minciuni, prin Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.

Publicat în 2004 sub patronajul președintelui României de atunci, Ion Iliescu, Raportul Comisiei Wiesel, care a fost elaborat de personalități din România, Israel, Statele Unite, Germania și Franța, cuprinde în 424 de pagini informații bazate pe date cu precădere din arhivele din România, dar și din străinătate. Raportul ajunge la concluzia că România se face responsabilă de moartea a 280 – 380 de mii de evrei și 11 mii de romi, în perioada 1940 – 1944. Raportul atribuie explicit responsabilitatea Holocaustului din România asupra statului român, condus de Ion Antonescu și nu asupra poporului român.

Foarte puțini dintre cei care neagă Holocaustul au citit acest document vast și practic inatacabil. Mulți nici măcar nu au habar că există la 18 ani după apariția sa.

Și atunci pe ce se bazează negaționiștii? Pe nimic. Sau mai bine zis pe o indignare naționalistă care îi face să se identifice cu regimul fascist al lui Ion Antonescu. Cum poți altfel să negi Pogromul de la Iași și Trenurile Morții din iunie – iulie 1941, 13.266 – 14.850 de morți, “Curățarea terenului” – uciderea a 45 – 60 de mii de evrei din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța în lunile iulie – august 1941, deportarea practic a întregii populații evreiești din Basarabia, Bucovina (inclusiv sudul, neocupat de URSS în iunie 1940), masacrele de la Odesa, 22 – 25 octombrie 1941, cu 22 – 25 de mii de morți, cele din județul Golta, decembrie 1941 – martie 1942, cu 75 de mii de morți, deportarea începând cu 1 iunie 1942 a 25 de mii de romi, bărbați, femei, copii, tineri și vârstnici, oameni sănătoși și bolnavi, unii țintuiți la pat?

Antonescu a comandat și pus în practică acest genocid fără să-l oblige aliatul său Hitler, iar când Germania nazistă i-a cerut în 1942 să-i predea pe evreii din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei pentru deportare în lagărul de exterminare de la Belzec „Conducătorul” a acceptat inițial și apoi a refuzat, fără niciun fel de represalii din partea lui Hitler. Spre comparație când regentul Miklos Horthy a tergiversat predarea evreilor unguri, Germania nazistă a ocupat Ungaria pe 19 martie 1944 și i-a deportat în masă.

Cu doi ani înaintea publicării Raportului Comisiei Wiesel, guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgență 31/2002, care incrimina printre altele, apologia persoanelor condamnate pentru crime de război și crime împotriva omenirii, deci și Ion Antonescu, precum și negarea Holocaustului, OUG fiind ratificată de parlament prin legea 107/2006 și apoi amendată prin legea 217/2015.

Deși aplicată o singură dată în 20 de ani în chestiunea negării Holocaustului (cazul lui Vasile Zărnescu în 2021), OUG 31/2002 a fost contestată vehement de cei care invocă libertatea de exprimare, considerând-o ca neconstituțională. În fapt, art. 53 al Constituției României prevede: (1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Se poate argumenta că negarea Holocaustului încalcă morala publică și este incriminată în mai multe țări europene: Germania, Franța, Italia, Austria, Belgia, Țările de Jos, Ungaria și altele.

Incriminarea negării Holocaustului a fost testată de mai multe ori la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și cea mai importantă decizie a fost Pastörs contra Germania (2019) prin care CEDO a statuat că negarea Holocaustului NU SE BUCURĂ de protecția art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului – libertatea de exprimare, fiind echivalată cu incitarea la ură. Curtea a constatat că reclamantul „declarase în mod intenționat neadevăruri pentru a-i defăima pe evrei și pentru a defăima persecuția pe care au suferit-o.” Cu alte cuvinte, acele state membre ale Consiliului Europei care incriminează negarea Holocaustului nu încalcă niciun drept.

Cât privește apologia criminalilor de război sau împotriva umanității, logica este asemănătoare: Ion Antonescu condamnat în 1946, decizie confirmată în 2008 în condiții de democrație de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost inițiatorul și coordonatorul Holocaustului din România, alături de colaboratorii săi principali. Apologia unui astfel de personaj echivalează cu apologia infracțiunii de genocid.

Cei care neagă Holocaustul sau care fac apologia celor care l-au comis nu sunt preocupați de adevărul istoric, care este foarte clar: regimul Antonescu a nimicit o partea importantă a evreilor și a romilor din România, pentru simpla lor apartenență etnică, așa cum a făcut și aliatul său Germania nazistă.

Acești oameni îi au în vizor pe evrei și pe romi, adică pe victime, iar prin negarea Holocaustului și apologia celor care l-au comis, în speță Ion Antonescu, declară în mod intenționat neadevăruri pentru a defăima aceste victime și persecuția pe care au suferit-o, adică incitare la ură.

I-aș invita pe acești oameni să se pună în locul puținilor supraviețuitori ai Holocaustului rămași în viață sau a urmașilor lor: ce ar simți dacă ar citi aceste comentarii negaționiste sau apologetice la adresa călăului Antonescu?

Din punctul meu de vedere o astfel de atitudine reprezintă o întinarea a memoriei sutelor de mii de victime, nevinovate, ale Holocaustului din România și o insultă grosolană la adresa urmașilor acestor victime. Iar așa ceva nu poate fi trecut cu vederea și nicidecum acceptat.