De la tehnici de interogare din era Prohibiției la detectarea spionilor în timpul Războiului Rece: Cum a apărut primul „detector de minciuni” din lume, pe care propriul creator a ajuns să îl regrete

Pentru a prinde mincinoșii, chinezii antici umpleau uneori gura unui acuzat cu orez negătit în timpul unui interogatoriu – dacă orezul rămânea uscat, acest fapt era văzut era văzut ca o dovadă de vinovăție – și uneori un motiv de execuție, scrie Smithsonian Magazine.

Ideea că minciuna produce efecte secundare fizice observabile ne-a rămas întipărită în minte, iar un inventator american a crezut că a descifrat știința detectării minciunilor în anii ’20, pe fondul unui adevărat boom modern al criminalității.

Era epoca prohibiției, dominată de gangsterii care se ocupau cu contrabanda cu alcool – se spune că numai în Chicago existau 1.300 de grupări criminale-, iar unele departamente de poliție au adoptat tactici din ce în ce mai brutale pentru a smulge adevărul de la suspecți: bătăi, arsul cu țigari sau privarea de somn a deținuților, printre altele. Neconstituționale, dar aplicate pe scară largă în întreaga țară, conform unui raport important comandat de președintele de atunci, Herbert Hoover, aceste tehnici au dus la obținerea de multe mărturisiri – multe dintre ele îndoielnice.

Un șef de poliție din California a crezut că poate inaugura o nouă eră, în care știința va face procesul de interogare mai precis și mai uman. August Vollmer de la departamentul de poliție din Berkeley era un reformator convins care a început să recruteze absolvenți de facultate pentru a ajuta la profesionalizarea forțelor de ordine.

Interesele sale s-au împletit cu cele ale lui John A. Larson, care obținuse recent un doctorat în fiziologie la Universitatea din California, Berkeley, și era pasionat de justiție. Larson s-a alăturat forțelor de la Berkeley în 1920, devenind primul recrut din țară cu un doctorat.

Vollmer și Larson au fost deosebit de intrigați de potențialul unui nou test simplu de detectare a minciunilor inițiat de William Marston, avocat și psiholog de profesie, care a folosit neoficial testul pe unii inculpați în timpul procedurilor de eliberare condiționată. Larson a petrecut ore chinuitoare creând un test mult mai sofisticat bazat pe acest model, lucrând în laboratorul său universitar la un ansamblu ciudat de pompe și manometre pe care urma să le atașeze la corpul uman cu ajutorul unei manșete și al unei curele toracice.

Dispozitivul său ar fi măsurat modificările pulsului, ale respirației și ale tensiunii arteriale deodată, în timpul monitorizării continue a unui subiect supus interogatoriului. Larson credea că aparatul ar semnala răspunsuri false prin fluctuații distincte gravate de un stilou pe un tambur de hârtie care se rotește. Un operator ar fi analizat și interpretat apoi rezultatele.

În primăvara anului 1921, Larson a prezentat aparatul pe care l-a numit cardio-pneumo-psychogram, iar mai târziu simplu poligraf, o aluzie la semnalele fizice multiple înregistrate de stylus. Un raport publicat mai târziu de San Francisco Examiner spunea că arăta ca un amestec de „un aparat de radio, un stetoscop, un burghiu de dentist, o sobă cu gaz” și multe altele, toate aranjate pe o masă lungă de lemn. Oricât de ciudat ar fi părut, inovația lui Larson a depășit toate încercările anterioare de a urmări reacțiile involuntare ale corpului.

Într-o frenezie de reportaje senzaționaliste, presa a numit poligraful lui Larson „detector de minciuni”, iar Examiner s-a dezlănțuit: „Toți mincinoșii, indiferent de inteligență, sunt condamnați”.

Larson însuși nu a crezut prea mult în publicitate. Pe măsură ce a testat invenția, a constatat o rată de eroare alarmantă și a devenit din ce în ce mai îngrijorat cu privire la utilizarea sa oficială. În timp ce multe departamente din întreaga țară au adoptat dispozitivul, judecătorii s-au dovedit chiar mai sceptici decât Larson. Încă din 1923, Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Districtul Columbia a hotărât că rezultatele poligrafului sunt inadmisibile la proces, deoarece testele nu erau acceptate pe scară largă de experții relevanți. Totuși, polițiștii au continuat să folosească aparatul. Larson a privit cu consternare cum un fost coleg a brevetat o versiune actualizată a ideii în 1931.

În timp ce aparatul original al lui Larson s-a prăfuit, au proliferat imitatori cu versiuni moderne mai elegante, toate respectând aproximativ aceiași parametri ca cel al lui Larson, iar milioane de oameni au fost supuși testelor. În timpul Războiului Rece, Departamentul de Stat a folosit testele poligraf pentru a elimina din guvernul federal presupuși simpatizanți comuniști și angajați homosexuali. Mulți lucrători guvernamentali nevinovați și-au pierdut mijloacele de subzistență, în timp ce alții care au fost în cele din urmă demascați ca trădători – inclusiv infamul spion Aldrich Ames– au reușit să păcălească testele.

La rândul său, Larson a obținut o diplomă în medicină și și-a petrecut restul carierei ca psihiatru. Cu toate acestea, el a fost pentru totdeauna dezamăgit de poligraf, descriind în cele din urmă dispozitivul ca fiind propriul său „monstru al lui Frankenstein”, incapabil să fie controlat sau ucis.

În 1988, Congresul a adoptat în cele din urmă o lege care interzice, în general, angajatorilor privați să solicite testul, deși unele agenții guvernamentale încă apelează la el pentru depistare, iar poliția îl poate folosi pe suspecți ca instrument de investigație în anumite circumstanțe.

„Este un instrument de mare speranță, dar și de mare durere”, spune Kristen Frederick-Frost, curator al științei moderne la Muzeul Național de Istorie Americană, unde poligraful original al lui Larson este ancora unei expoziții, «Forensic Science on Trial,» deschisă până vara viitoare.

În anii 1930, Departamentul de Poliție din Berkeley aproape că a aruncat aparatul la gunoi, dar Vollmer s-a gândit că ar putea avea într-o zi o valoare istorică și l-a salvat. În 1976, Departamentul de Poliție din Berkeley a donat-o muzeului Smithsonian, unde a stat depozitată timp de decenii.

În ultimii cinci ani, șapte restauratori au ajutat la readucerea la viață a pieselor sale pestrițe pentru a fi expuse. O parte din cauciuc și plastic devenise rigidă și degradată. Alte părți erau fragile, murdare sau lipseau. Hârtia era serios compromisă. Astăzi, însă, „nu mai arată ca un lucru vechi și prăfuit de care nu-i pasă nimănui”, spune Janice Stagnitto Ellis, conservatorul hârtiei din cadrul muzeului.„Arată vital”.