Declinul catastrofal al președintelui Emmanuel Macron și urmările sale politice pentru Franța

Un recent sondaj de opinie (Odoxa) arăta că doar 25% dintre francezi se declară mulțumiți de prestația președintelui Emmanuel Macron, în timp ce 75% se declarau nemulțumiți (record pentru Macron). Nu este însă cea mai joasă cotă de popularitate înregistrată de Macron, care în decembrie 2018 în timpul protestelor “vestelor galbene” se bucura de încrederea a doar 18% dintre alegători.

Și Macron nici nu este (deocamdată) cel mai impopular dintre cei opt președinți ai celei de-a Cincea Republici Franceze (înființată în 1958): acest “titlu” îi aparține predecesorului său, Francois Hollande (2012 – 2017), care a avut o cotă medie de încredere pe cei cinci ani de mandat de 25%, cu un minim de popularitate de 13%  și un maxi de impopularitate de 77% (față de 72% la Macron). Cel mai popular președinte al celei de-a Cincea Republici a fost fondatorul său Charles de Gaulle (1958 – 1969).

Cauza principală impopularității masive actuale a președintelui Macron este haosul politic și instituțional major generat de decizia sa intempestivă de dizolvare a Adunării Naționale în seara de 9 iunie 2024 când partidul Reunirea Națională (RN, dreapta populistă/extremă) s-a clasat pe primul loc în scrutinul europarlamentar cu 31%.

Aproape nimeni nu a înțeles rațiunea dizolvării: de bine de rău, guvernul centrist pro-prezidențial, deși privat de majoritate absolută în parlament, putea guverna cu sprijinul tacit al partidului Republicanii (LR, centru dreapta).

După primul tur de scrutin al alegerilor legislative anticipate din 30 iunie RN s-a clasat pe primul loc, iar președintele Macron, intrat în panică la perspectiva obținerii de către RN a majorității absolute în Adunarea Națională, a făcut apel la un pact anti-RN prin desistarea reciprocă a candidaților centriști și ai Noului Front Popular (NFP, alianța stângii) în circumscripțiile unde candidații extremei drepte aveau șanse să câștige mandatul de deputat.

Legea consecințelor neintenționate

Electoratul a răspuns apelului prezidențial în turul 2 din 7iulie în care RN cu aliații săi au obținut doar 143 de mandate din cele 577 ale Adunării Naționale, cu NFP clasându-se pe primul loc cu 193, urmat de centriștii pro-prezidențiali cu 166, în timp ce LR a obținut 47, cu 28 de mandate revenindu-le nealiniaților.

Numai că actul de dizolvare al președintelui Macron a urmat legea efectelor neintenționate: în efortul de marginalizare a RN s-a ajuns la o Adunare Națională nu numai fără majoritate, ci și una în care cele trei blocuri principale se exclud reciproc din punct de vedere politic.

După ce a respins numirea unui prim ministru al NFP (un bloc de ptru partide la limita coerenței) în persoana lui Lucie Castets, președintele Macron a beneficiat de un armistițiu politic pe durata Jocurilor Olimpice organizate de Franța, iar după 15 august a reluat căutarea unui prim ministru și l-a găsit în persoana lui Michel Barnier, provenit din LR, fost comisar european și negociator UE al acordului Brexit cu Marea Britanie, numit în funcție pe 5 septembrie.

După alte 18 zile de negocieri exhaustive, la două luni și jumătate după alegeri, Barnier a ajuns la o formulă de cabinet în care LR revine în guvern după o absență de 12 ani, alături de centriștii pro-prezidențiali. Problema acestui guvern? Are o susținere de numai 213 deputați în Adunarea Națională și cum NFP a anunțat că va depune moțiune de cenzură în prima zi a sesiunii de toamnă care se deschide pe 1 octombrie, supraviețuirea guvernului Barnier depinde în întregime de atitudinea binevoitoare a RN. Lidera deputaților RN, Marine Le Pen a anunțat că parlamentarii săi nu vor cenzura guvernul din principiu, ca stânga care și-a anunțat intenția de a declanșa un război de gherilă parlamentară împotriva cabinetului Macron, ci vor vota de la caz la caz fiecare proiect de lege înaintat de guvern.

Efectul net al încercării președintelui Macron a de marginaliza RN este că RN a ajuns să dețină balanța puterii în Adunarea Națională. Dar RN, ca și partidele din NFP, știe că președintele Macron nu mai are dreptul constituțional să dizolve Adunarea Națională până în iunie 2025 și ca atare doborârea guvernului nu îi este prea utilă.

Președinte „rață-șchioapă”

Președintele Macron mai are doi ani și jumătate de mandat pe care a promis că îl va duce până la capăt în mai 2027. Dar autoritatea sa este sever compromisă: lipsit de majoritate în parlament, disprețuit de nu numai de adversarii politici, dar și din ce în ce mai mulți partizani ai săi care l-au susținut începând cu plecarea sa din Partidul Socialist (PS) în 2016, șeful statului este tot mai izolat politic.

Atunci când a fost ales prima oară în 2017, el a promis depășirea clivajului politic dreapta – stânga, prin celebrul său “En même temps – În același timp” – prin care prelua numai avantajele, nu și dezavantajelor celor două părți ale spectrului politic. Și pentru un timp a reușit, adunând în partidul pro-prezidențial La Republique en Marche adepți proveniți atât din PS cât și din LR. Dar tendințele sale autoritare, care au ieșit în evidență mai ales după realegerea sa în funcție în 2022, impunerea reformei sistemului de pensii, extrem de impopulară în opinia publică, l-au făcut să-și piardă din popularitate și să devină o țintă a criticilor din toate părțile, la fel ca predecesorii săi, Francois Hollande și Nicolas Sarkozy.

Pe măsura trecerii timpului, președintele Macron a alunecat tot mai spre dreapta, mai ales din punct de vedere economic, devenind un președinte “al bogaților”, iar în privința imigrației el s-a apropiat mult de temele dreptei. Nu-i de mirare că noul ministru de interne, Bruno Retailleau, este un reprezentant al aripii de dreapta al LR, cunoscut ca un critic acerb și constant al președintelui Macron.

În 2017, după prima victorie a lui Macron în fața lui Le Pen la prezidențiale, ministrul de externe al Germaniei de atunci, Sigmar Gabriel spunea: “Victoria lui Emmanuel Macron implică o datorie pentru noi în Germania, deoarece Macron trebuie să reușească. Dacă nu reușește, doamna Le Pen va fi președintă peste cinci ani și Europa va dispărea.” În 2022 Macron a fost reales, chiar dacă la o diferență mai redusă decât în 2017, în fața aceleiași Le Pen.

Dar în timp ce Macron nu mai are drept să candideze în 2027, Le Pen este în fruntea intențiilor de vot în sondajele de opinie. Până atunci, Macron are toate șansele să fie “a lame-duck president – un președinte rață-șchioapă”, un șef de stat cu o autoritate mult redusă. Mai mulți politicieni i-au solicitat demisia, iar stânga a introdus în parlament o moțiune de destituire din funcție a președintelui, care însă n-are nicio șansă de a fi adoptată.

În acest timp, guvernul Barnier, primul de coaliție de după 1958, cu o Adunare Națională în majoritate ostilă, se confruntă cu probleme uriașe, în primul rând cu un deficit bugetar care depășește 5% din Produsul Intern Brut, în condițiile în care Franța a fost avertizată în mod repetat de Comisia Europeană să ia măsuri urgente de reducere a acestui deficit.

Toate acestea se petrec pe fondul unei situații internaționale mai încordate ca oricând de la sfârșitul Războiului Rece, în timp ce Franța constituie, împreună cu Germania, motorul Uniunii Europene. Motor care pare complet gripat, cu o Germanie condusă de un guvern în derivă. Nu e greu de imaginat ce înseamnă pentru UE deriva franco-germană.

Situația incertă, politică și economică, a Franței de azi nu este un rezultat exclusiv al guvernării președintelui Macron. În timpul mandatului său el s-a confruntat cu pandemia Covid, criza costului vieții și războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Dar după șapte ani de mandat, Franța este într-o situație instituțională care seamănă cu cea din timpul Republicii a Patra (1946 – 1958), când durata medie de viață a unui guvern era de șapte luni. Insecuritatea, imigrația necontrolată, inegalitățile sociale în creștere, toate acestea sunt realități ale mandatului președintelui Macron, întâmpinat cu speranță de majoritatea francezilor în 2017, respins de o majoritate și mai mare după șapte ani.