Despre Campionatul Mondial de Fotbal, Ministerul Adevărului și Clasificarea Universităților din România

Ministerul Educației Naționale se află în faza în care caută suport larg pentru metodologia greșită de clasificare a universităților/ierarhizare a domeniilor de studiu din România.  Am văzut că la nici două ore, Comunicatul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) față de aceste demers a devenit viral în mass-media. Comunicatul este explicit, dar tehnic și succint! De aceea, prin acest text, încerc să-l traduc într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști.

• Însă înainte de a face acest lucru, precizez că mi-ar fi plăcut (și încă posibilitatea nu este pierdută!) ca ministerul să folosească demersurile de clasificare a universităților/școlilor doctorale pentru a pacifica mediul academic românesc, aducându-l prin raționalitate în normalitate. Spre exemplu, oricâte „vrăji” s-ar încerca, rațional vorbind, Universitatea din Suceava (sau alte universități similare din orașe mici/mijlocii) nu se poate compara ca tradiție academică, mărime (și potențial de creștere) și competitivitate-excelență la nivel internațional cu Universitatea din București (sau cu alte universități tradiționale din marile centre academice ale țării – nu am folosit UBB ca model, ca să nu fiu acuzat de subiectivism!). Și nici nu trebuie să se compare. Într-adevăr, asta nu înseamnă că unele universități sunt în esență superioare altora, decât dacă greșim cadrul de analiză, așa cum face prezenta metodologie (eu cunosc și colaborez cu mulți colegi de valoare din ambele universități menționate mai sus). Spre exemplu, dimpotrivă, prin prisma rolului local/regional, Universitatea din Suceava poate avea un rol fundamental, mult mai important în zonă/regiune decât Universitatea din București. În multe lucrări în domeniu, urmând practicile internaționale, am propus ca România să-și stabilească trei clase relevante de universități (naționale vs. regionale vs. locale), fiecare clasă fiind definită prin indicatori proprii și cu roluri academice/sociale respectabile și bine definite, în funcție de nevoile țării. Aceste clase nu sunt, așa cum am spus mai sus, clase definite în termeni de inferioritate/superioritate, ci în funcție de nevoile societății pe care le servesc. Într-un astfel de demers, valorizând principiul autonomiei univeresitare, fiecare universitate poate apoi să-și aleagă în mod rațional clasa în care dorește să fie inclusă și ierarhizată, în funcție de misiunea academică pe care și-o asumă în mod voluntar prin Carta Universitară. Spre exemplu, într-un astfel de demers, indicatori precum proporția de studenți din zona geografică  a universități – indicator inclus acum în mod absurd ca unul general în metodologia ministerului – rămâne nerelevant pentru universitățile care se definesc ca naționale și care trebuie să atragă studenți din toată țară (și din străinătate), nu doar din zonă/regiune, dar devine unul relevant pentru universitățile care se autodefinesc ca locale/regionale. Dacă ministerul educației are bună credință și chiar dorește să valorizeze universitățile românești, cu profilurile specifice pe care le au, în scopul unei dezvoltări echilibrate a țării, ar trebui să implementeze un astfel de demers, iar UBB îl va susține. Nu în ultimul rând, un astfel de demers ne-ar ajuta să clarificăm și problema finanțării, inclusiv pentru a satisface astfel mai bine atât standardele ARACIS (ex. raportul profesori/studenți), cât și solicitările administrative recente ale studenților de bună credință. Domnule ministru, încă avem șansa să facem ceea ce trebuia făcut de mult!

Revenind, pe lângă Comunicatul UBB, și Consorțiul Universitaria a încercat recent să explice ministerului greșelile pe care le face și implicațiile nefaste ale unui astfel de demers, prin Rezoluția Consorțiului Universitaria din iunie 2018, de la Cluj-Napoca. Poate și aici lucrurile au fost însă prea tehnice. Așadar, așa cum am spus mai sus, prin acest text, încerc să traduc aceste critici constructive într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști. Într-adevăr, pentru cei care nu sunt specialiști în scientometrie și politica științei este dificil să înțeleagă de ce această metodologie este fundamental greșită, astfel încât unii pot să devină vulnerabili la pseudoargumentul unora dintre cei care au propus metodologia, și anume că protestele marilor universități sunt atacuri motivate egoist (ex. ignorând nevoile universităților mici) și/sau politic (ex. ar fi anti-PSD). De aceea, mulți oameni fiind deja amorsați de Campionatul Mondial de Fotbal, am să folosesc fotbalul ca model accesibil, pentru a înțelege ce încearcă ministerul de specialitate să facă, adaugând contextul lucrării lui George Orwell, O mie nouă sute optezi și patru (roman publicat în 1949).

• Așadar, dacă regimul totalitar din Oceania, condus de Fratele cel Mare, și-ar fi propus să arate că echipele sale de fotbal sunt la fel de bune, spre exemplu, ca Barcelona – argumentând astfel valoarea/justețea regimului -, probabil că Ministerul Adevărului (Minadev) ar fi implementat o metodologiei ca cea de mai jos, combinând regulile că (a) „cel/cea care controlează prezentul controlează trecutul” și (b) „cel/cea care controlează trecutul controlează viitorul”
  • Criteriul 1 – Competitivitate-Excelență
    • Numărul de victorii în ultimii 5 ani
    • Număr de cupe câștigate
    • Etc.
  • Criteriul 2 – Acreditare
    • Existența unui teren de fotbal
    • Jucătorii au ghete de fotbal în picioare, ghete care corespund mărimii piciorului
    • Etc. (cât mai mulți astfel de indicatori sub umbrela criteriului 2)

În timp ce Criteriul 1 mimează competitivitate-excelența, indicatorii sunt astfel gândiți încât echipele fanion ale Oceaniei să fie clasate mai bine ca Barcelona. Într-adevăr, în această logică, victoria este victorie, indiferent că s-a obtinut în Liga Campionilor sau în Campionatul Național al Oceaniei. Similară este situația cu numărul cupelor: nu contează care sunt și de unde sunt, o cupă este o cupă, ne va spune Minadev!

Criteriul 2 este unul care reduce diferențele dintre Barcelona și orice echipă acreditată din Oceania (sau din lume). Sigur că acest criteriu nu ar trebui să fie prins într-un demers de clasificare/ierarhizare, ci în unul de acreditare. Dar dacă Minadev îl dorește, atunci este acolo, deoarece servește scopului, și anume poate justifică un clasament deja stabilit (doar Minadev știe, nu mai trebuie să analizeze!). Și cu cât ponderea acestui criteriu este mai mare în scorul final, cu atât șansa echipelor din Oceania crește.

Fără glumă și exagerare, cam în această logică este gândită metodologia de clasificare/ierarhizare a universităților românești. Spre exemplu, la criteriul de competitivitate, publicațiile internaționale sunt amestecate cu cele locale, cele de top cu cele comerciale, iar în funcție de ponderea ce va fi dată de minister, cele irelevante putând compensa/bate publicațiile relevante. La asta se adaugă, necritic sau bine specificat, indicatorul academic legat de contribuțiile/vizibilitatea universității în massmedia…! Apoi, (prea) mulți indicatori sunt de acreditare, nu de clasificare/ierahizare (ex. numărul de săli; tipurile sălilor), reducând astfel diferențele dintre universitățile competitive și cele mai puțin competitive, deoarece cam toate ating în mod similar aceste criterii.

Așadar, marile universități ale țării vor o metodologie care să fie congruentă cu metodologiile europene/internaționale, respectându-se rolurile și profilurile academice diferite ale universităților din România. Nici mai mult, nici mai puțin! Domnule ministru, este atât de simplu să normalizăm mediul academic românesc, în beneficiul studenților, cadrelor/didactice, iar în final pentru competitivitatea țării, cu impact apoi asupra calității vieții tuturor oamenilor acesteia!

Articol publicat pe blogul propriu de Daniel David, profesor de ştiinţe cognitive clinice la Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca