Despre Marx și despotismul totalitar

Născut în urmă cu două sute de ani în Trier, pe 5 mai 1818, Karl Marx a eșuat deopotrivă ca profet și ca savant. În locul revoluției emancipatoare, s-au născut utopii concentraționare. A anunțat apodictic decesul burgheziei fără a intui geneza clasei de mijloc și șansele gradualismului în politică. Prizonier al teleologiei hegeliene, a văzut Istoria, cum arăta Leszek Kołakowski, dincolo de Bine și de Rău. A crezut că socialismul duce la egalitate și, în pofida avertismentelor unor Bakunin ori Lassalle, a ignorat riscul că fantasmata revoluție putea și avea să culmineze într-un nou sclavagism. Posedații nihiliști ai secolului XX au aflat în doctrina sa nesăbuită și exaltată argumentele „dialectice” pentru ale lor experimente liberticide…

În 1968, acum 50 de ani, se confruntau cel puțin trei școli de gândire care se revendicau din Marx—marxismul sovietic, marxismul structuralist și marxismul critic (Școala de la Frankfurt, grupul Praxis din Iugoslavia, umanismul marxist renăscut în gândirea Școlii de la Budapesta, a lui Kołakowski, etc). Primul s-a epuizat în ortodoxie instituționalizată, sectară și sterilă. Al doilea, dominat de gândirea lui Louis Althusser, a devenit un exercițiu scolastic tot mai periferic. În fine, cel de-al treilea, a mers în varii direcții, inclusiv către îmbrățișarea liberalismului civic (marxiștii gramscieni, Kołakowski însuși, Zygmunt Bauman, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Mihály Vajda, János Kis, György Bence, Karel Kosík) și despărțirea de mesianismul revoluționar originar. Anihilarea experimentului intrat în istorie ca Primăvara de la Praga a însemnat lichidarea potențialului emancipator al revoltei din interiorul marxismului împotriva unui sistem birocratic sufocant și umilitor. Era limpede că negativitatea încetase de mult timp să mai coincidă cu promisiunile escatologice ale filosofului născut acum două veacuri la Trier. Transformat în ideologie a consimțământului cu despotismul totalitar, marxismul își abjurase propria matrice, devenise numele unui crez extenuat, searbăd și, în fond, cadaveric…

Cât privește trădarea intelectualilor, nicăieri în lume intelighenția nu a căzut la marxism atât de jalnic și rușinos precum în Franța. A fost vorba de o servitute voluntară, de ceea ce numesc voluptatea supunerii. Sartre a fost epitoma acestui abandon al spiritului critic. S-a înregimentat, a devenit megafon jdanovist, a urlat împreună cu cei mai odioși staliniști, a ajuns să proclame, el, discipolul lui Bergson, Husserl și Heidegger, că marxismul este „filosofia indepasabilă a timpurilor noastre”. De la o Sfântă Familie la alta, de la un marxism imaginar la următorul (spre a-l parafraza pe Raymond Aron), cei mai influenți intelectuali francezi din anii ’50 și ’60 au devenit avocații, complicii, apologeții Marii Minciuni. De ce au făcut-o? Pentru că au iubit violența, utopia, elanul vital dus la extrem. Pentru că modernitatea burgheză li se părea meschină, reducționistă, lipsită de suflet. Dar mai ales, o spun apăsat, pentru că nu le păsa de viețile oamenilor reali, ci doar de sofismele lor delirante și frivole, de gloria lor obscenă într-o coterie de cinici iresponsabili…