Despre soluțiile pentru readucerea deficitului bugetar la niveluri sustenabile: 2019 și 2024 (Op-ed de Lucian Croitoru)

„Ce soluție ar trebui să recomande un economist pentru a readuce deficitul bugetar spre nivelurile sustenabile în următorii ani? Opinia mea este că trebuie pornit de la cauzele care au creat problema. Problema s-a născut prin reducerea unor impozite concomitent cu creșterea salariilor din sistemul bugetar și a pensiilor din sistemul public (ne vom referi în continuare la ele cu denumirea de salarii și pensii) cu ritmuri prea mari pentru a fi sustenabile.”

Așa am scris în noiembrie 2019, la nici o lună de la căderea guvernului Dăncilă, pentru a arăta cum, prin combinația menționată între reducerea unor impozite și creșterea cheltuielilor, începând din anul 2016, guvernul Cioloș, implementând un program al guvernului Ponta, și apoi guvernele din „perioada Dragnea” contribuiseră la creșterea deficitului bugetar de la aproape 0,5 la sută din PIB (ESA) în anul 2015 la aproape 4,4 la sută în anul 2019. Atunci, titlul articolului a fost „Despre soluțiile pentru readucerea deficitului bugetar la niveluri sustenabile atunci” (vezi blogul meu).

Acum, adaug că pentru situația din 2024, diagnosticul continuă să fie, în general, corect. Este adevărat, între timp a intervenit pandemia, care a dus la creșterea deficitului bugetar, dar și momentul octombrie 2023, când s-a decis creșterea unor impozite pentru a mai elimina din exceptările de la cotele statutare de impozitare, și când, pentru a finanța cheltuielile și mai mari din 2024, s-a introdus un impozit pe cifra de afaceri pentru anumite companii cu cifre de afaceri ce depășeau un anumit nivel.

Impozitul pe cifra de afaceri e aberant din multe puncte de vedere, ca orice impozit excesiv, dar aici vreau să menționez că este aberant în primul rând pentru că acționează ca o amenințare adresată firmelor să nu cumva să crească prea mult creând, astfel, locuri de muncă, pentru că vor fi impozitate în plus față de alte firme.

„În consecință, dacă ar fi să vorbim de creșterea impozitelor, ca soluție de reducere a deficitului bugetar, ar trebui să vorbim cel mult de readucerea unor rate de impozitare spre nivelurile de la care au fost reduse înainte de agravarea stării bugetului, după 2015. Dar problema nu apărea dacă reducerile de impozite nu erau acompaniate de creșterile prea mari ale salariilor și de programul de creștere a pensiilor cu încă 40 la sută începând din septembrie 2020. Chiar și fără reducerile de impozite, creșterea cheltuielilor curente prin cele două componente a fost prea mare pentru a putea fi sustenabilă.”

Așa scriam în noiembrie 2019. Acum adaug că, între timp, nimic nu s-a schimbat în mod fundamental referitor la abordare: pur și simplu, politicile noastre fiscale continuă să fie prea scumpe. Aceeași creștere cu 40 la sută a pensiilor a fost promovată și în 2024, creștere ce de data aceasta a avut ceva mai mult temei, pentru că a țintit la eliminarea din sistemul public de pensii a unor tratamente incorecte.

Și despre salarii este ceva de spus, pentru a arăta cât de scumpă este politica noastră fiscală. Deși inflația în 2024 va fi probabil undeva sub 5 la sută, creșterea în termeni nominali a slariilor brute și nete din economie în ansamblu va fi probabil de 16-17 la sută. La aceasta a contribuit creșterea salariului minim, dar și efectul de demonstrație, generat de creșterea salariilor în sectorul public, al căror ritm mediu de creștere pentru 2024 va depăși, probabil, 19 la sută.

Nu neg necesitatea de a crește salariile în sectorul public, dar de la cât este necesar, la creșterile de aproape 20 la sută este cale lungă. Asta după ce în 2023 inflația a fost de 6,6 la sută, iar creșterea salariilor la nivelul economiei a fost de peste 15 la sută. Creșterile mari în termeni reali ale salariilor (creșteri nominale ajustate cu inflația) impactează competitivitatea sectorului privat acolo unde productivitatea a crescut mai încet, adică în foarte multe cazuri, precum și viitoarele cheltuieli cu pensiile, la a căror creștere contribuie.

„În viziunea mea, problema trebuie rezolvată prin găsirea de soluții în principal pe partea de cheltuieli. O amânare a creșterii pensiilor cu 40 la sută în septembrie 2020 sau o altă distribuție în timp a creșterilor și o menținere la nivelul din 2019 a cheltuielilor nominale cu salariile din sectorul bugetar ar rezolva problema și s-ar putea ajunge la un deficit de 2,5-2,8 la sută din PIB în 2021. Asta ar fi, în viziunea mea, o soluție corectă teoretic. Decidenții o pot aplica sau nu, depinzând de variabile politice. Dar ca economist, nu poți să eludezi cauza principală a problemei și nesustenabilitatea unei soluții care nu vizează cauza de fond.”

Așa am scris în noiembrie 2029. Acum adaug că s-ar putea ca această soluție, care a fost si soluția autorităților în ceea ce privește salariile din sectorul public, să fie din nou contemplată pentru anul 2025. Vom vedea dacă, după alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie, coaliția politică ce se va forma atunci va găsi oportun să reflecteze mai adânc asupra ritmului de creștere a pensiilor. De exemplu, unii economiști se gândesc că, după ce în anul 2024 pensiile au crescut semnificativ, fie din indexarea efectuată în ianuarie, fie după recalcularea din septembrie, ar putea să nu mai crească în 2025, pentru a ajuta la aducerea deficitului bugetar la un nivel mai mic.

„Sunt mulți economiști români care critică politica de creștere cu rate prea înalte a salariilor și a pensiilor într-o perioadă prea scurtă de timp. Totuși, unii dintre aceștia nu propun soluții de readucere la niveluri sustenabile ale cheltuielilor cu salariile și pensiile prin limitarea in viitor a volumului lor sau printr-o alta distribuție in timp a creșterilor promise. Aceștia din urmă propun, explicit sau, cel mai adesea, implicit, o creștere a impozitelor pentru a putea acoperi cheltuielile nesustenabil de mari. Astfel, ei vor să valideze exact ceea ce critică. Ei cred că prin creșterea impozitelor fac sustenabile creșterile de salarii și de pensii. Ce poate explica aceasta atitudine? O rațiune umbrita de o mentalitate colectivista, poate a lor personală sau poate percepută ca existând în societate, descurajând? Sau poate o rațiune lipsită de curajul de a propune soluția limitării creșterilor?

Nu am un răspuns clar în favoarea uneia dintre cele două alternative, dar poate că aflându-se între rațiune, care le spune că ce e mult nu-i bun pe partea de cheltuieli, și mentalitate colectivistă sau lipsă de curaj, care îi împiedică să urmeze până la cap rațiunea economică derivând din cauzele problemei, unii dintre ei găsesc refugiu în comparațiile care le sprijină soluțiile pe termen scurt, mai comode social și politic: dacă UE are în medie o pondere a veniturilor bugetare mult mai mare ca România, atunci și veniturile bugetare ale României ar trebui să ajungă spre acel nivel. Dacă la acel nivel s-ar ajunge doar printr-o mai bună colectare, atunci totul ar fi în regulă, dar accentul în soluțiile pe care le propun unii economiști cade pe creșterea ratelor de impozitare.

Cu o creștere suficient de mare a ratelor de impozitare, rezultă din raționamentele celor care susțin creșterea impozitelor, am putea să ne îndreptăm către nivelurile medii ale ponderii veniturilor bugetare în PIB din UE, și am putea plăti salarii și pensii mai mari, concomitent cu creșterea cheltuielilor pentru alte bunuri și servicii. În acest fel, creșterile de salarii efectuate până în prezent, precum și creșterea preconizată a pensiilor ar deveni sustenabile (în fapt, acum știm că punctul de pensie a crescut cu 14 la sută în 2020).

Față de acest rezultat am o serie de întrebări: oare nu a devenit clar că fără reforme referitoare la integritatea guvernului, la clarificarea drepturilor de proprietate și a sistemului judiciar acele creșteri de impozite nu s-ar reflecta într-o pondere mai mare a veniturilor bugetare în PIB, iar dacă s-ar reflecta, nu ar fi utilizate pentru a furniza serviciile de calitatea similară celor din țările dezvoltate? Nu e clar că, fără reforme, mai multe impozite nu înseamnă mai multe investiții publice? Nu e clar că evaziunea fiscală este deja mare? Nu e clar că și cu impozite mai multe, cheltuielile se vor duce la niveluri nesustenabile din nou, astfel că soluțiile de a lua profiturile companiilor de stat pentru a finanța cheltuieli bugetare nesustenabile vor continua, în loc să fie lăsate pentru a fi investite în infrastructura de utilități, ipotecând chiar furnizarea unor utilități în viitor? Nu e clar ca o creștere a impozitelor pentru a acoperi creșteri nesustenabile de salarii și pensii îi va determina pe tot mai mulți să încerce sa lucreze la stat? Nu e clar că, dată fiind înclinația mai redusă spre a merge la vot a tinerilor, politicienii vor aloca acele venituri suplimentare spre creșteri nesustenabile (aici accentul este din nou pe nesustenabile) de pensii? Nu e clar că în administarație salariile din România le-au întrecut sau sunt similare cu cele din Ungaria și respectiv Polonia, în timp ce în sectorul privat au rămas în urmă față de nivelurile din aceste țări? Nu e clar că mărirea unor impozite indirecte pentru a acoperi cresterea nesustenabilă a salariilor și a pensiilor va rezulta in inflație? Nu e clar că ceea ce contează este creșterea productivității și crearea condițiilor care duc la îmbunătățirea colectării impozitelor?

Sustenabilitatea cheltuielilor trebuie înțeleasă din perspectiva tuturor întrebărilor de mai sus. Altfel, vom crea o țară din care forța de muncă ce ar trebui să lucreze în sectorul privat va căuta de muncă în afara granițelor. Așa vom ajunge o țară fără forța de muncă necesară. În final, salariile din sectorul bugetar și pensiile din sistemul public nu vor putea fi susținute. Atunci se va înțelege că în loc să ajungem prin impozite mai mari la salarii și pensii similare cu cele din UE, am ajunge și mai rău, atât în sectorul privat, cât și în cel public. Dar până atunci, dacă o recesiune va apărea între timp, o creștere a impozitelor va deveni prociclică și va accentua scăderea producției. Toate acestea arată că pentru a se instala, sustenabilitatea cheltuielilor are nevoie de mult mai mult decât simpla acoperire cu impozite mai mari a unor creșteri abrupte într-o perioadă relativ scurtă de timp a salariilor din sectorul bugetar și a pensiilor din sistemul public.”

Așa am scris în noiembrie 2019 și cred că rămâne perfect valabil pentu cei care vor să înțeleagă de ce, principial, rezolvarea deficitului excesiv în România are soluții vizând reducerea ritmului de creștere a cheltuielilor, nu creșterea ratelor de impozitare, deși o creștere a TVA similară celei din 2010 pare să devină inevitabilă dacă nu se va face nimic pe partea de cheltuieli în anul 2025.

Da, mecanicist vorbind, o creștere a cotelor de impozitare ar putea contribui la reducerea temporară a deficitului bugetar, dar fără ca aceasta să fie o soluție împotriva viitoarelor derapaje pe partea de cheltuieli. Iar derapajele vor fi invitate mai ales dacă se trece la impozitul progresiv pe venitul personal, impozit care-i împarte pe angajați în două: o parte cu venituri mici, care va cere cheltuieli mărite în favoarea lor, pe banii celeilalte părți.

Prin acest mecanism, creșterea cheltuielilor s-ar accelera în viitor. Astfel, vă invit să vă gândiți la creșterea impozitelor ca la un instrument care cumpără timp pentru a permite cheltuielilor să crească până când, din nou, vom ajunge iar în situația de a avea un deficit prea mare, care să necesite noi creșteri ale ratelor de impozitare și, eventual, o accentuare a progresivității sistemului de impozitare. Până acum, am evitat în general creșterea ratelor de impozitare pentru că am crescut datoriile publice, de la ceva peste 12 la sută în 2008, la peste 50 la sută în 2024. În același timp, creșterea impozitelor ar încetini oferta economiei, ceea ce ar duce în România la o reducere a excedentului de cerere al guvernului într-un mod în care ar afecta în mod direct oferta privată, indicând, din nou, dar din alt unghi, că soluția este în primul rând în aria reducerii ritmului de creștere a cheltuielilor publice.

Argumentul că așa este în țările dezvoltate și așa ar trebui să fie și la noi, nu funcționează. Ce știm de la aceste țări este că ponderea impozitelor în PIB, ca și ponderea datoriilor în PIB, a crescut, fără ca reducerea inegalităților, pe care o vizau, să apară. Dar acest drum nu s-a încheiat. Când impozitele curente au ajuns să fie relativ înalte, datoriile publice au devenit o soluție. Treptat, datoriile publiceau ajuns să fie și ele relativ înalte, creând necesitatea reducerii lor.

Dar din moment ce impozitele sunt deja relativ înalte, o creștere a lor pentru a reduce datoriile este problematică în majoritatea țărilor țările dezvoltate,. Astfel, mai devreme sau mai târziu, o schimbare de strategie referitoare la cheltuieli va apărea și în acele țări. Noi suntem în acel punct în care am putea încă să evităm să ajungem în același punct, de la care rezolvarea problemelor ar fi și mai dificilă.

Deocamdată, ideologia justiției sociale și a justiției climaterice împiedică aproape peste tot în țările dezvoltate observarea cu claritate a problemelor și trecerea la schimbarea strategiei. Treptat însă, consecințele negative vor apărea și ceața ideologică se va risipi, făcând loc pentru reducerea ponderii cheltuielilor publice în PIB, la acele niveluri care reflectă rolul legitim al guvernelor în furnizarea acelor bunuri și servicii care nu pot fi asigurate de piață.

Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR. Opinia sa nu reprezintă poziția BNR. O versiune a articolului a apărut și pe blogul său