Din stadion până în cimitir: cum tolerează statul român ura – Deutsche Welle

Evenimente recent petrecute în România confirmă cât de indiferent față de ură a ajuns spațiul public românesc și demonstrează, în egală măsură, absența instituțiilor statului când derapajele devin vizibile, fizice și repetate, relatează Deutsche Welle.

Trei derapaje în mai puțin de o lună

La Bacău, un cimitir evreiesc a fost vandalizat în ultimele zile din martie. Nu este primul. Dacă în alte cazuri s-a încercat mascarea antisemitismului prin explicații convenabile, de data aceasta înscrisurile de pe monumentele funerare nu lasă loc de ambiguitate.

La Cluj, suporteri ai echipei Universitatea au agresat suporterii rivalei locale CFR, după un meci de fotbal – atât în tribune cât și în afara stadionului. Clubul ceferist, fondat de fapt de muncitorii feroviari în 1904, pe vremea Austro-Ungariei, este încă asimilat în conștiința microbiștilor ca simbol sportiv al maghiarimii din capitala Ardealului – deși, între timp, entitatea sportivă din cartierul clujean Gruia este în realitate o grupare multiculturală.

La București, într-un spațiu expozițional din colectiva artistică Atelierele Malmaison au fost expuse, exploatând conflictul israeliano-palestinian ca pretext, lucrări în care apar simboluri naziste, zvastici purtate ca statement vestimentar de autorul Sorin Tara, steaua lui David desenată în cheia propagandei antisemite din anii ’30 dublată de insinuări financiare asociate stereotipurilor antievreiești. Este o strategie clasică a extremismului: deturnarea unei cauze legitime pentru a justifica ura antisemită.

Cele trei episoade sunt unite de un fir roșu: apatia extremă a autorităților. În cazul vandalizării de la Bacău, autoritățile nu au comunicat nici ferm, nici prompt. Precedentele nu sunt încurajatoare: în urmă cu doar câțiva ani, la Huși, distrugerea unor monumente funerare evreiești a fost tratată de instanță ca ”teribilism adolescentin”. La Ploiești, în 2021, Poliția a declarat că ”acțiunea nu are legătură cu antisemitismul”, deși ținta era, clar, un cimitir evreiesc.

La Cluj, violența fizică împotriva celor percepuți ca aparținând minorității maghiare a fost catalogată drept o ”încăierare între suporteri”. În realitate, hărțuirea a avut resorturi etnice, pe străzile unui oraș universitar european. Nu doar formațiunea care reprezintă politic etnia maghiară din România ci chiar șeful diplomației ungare a avut o reacție la acest incident.

UDMR a cerut ministrului român de Interne să facă lumină în cele petrecut pe 31 martie 2025 la Cluj în vreme ce în mesajul transmis de la Budapesta, la câteva ore după o întâlnirea pe care a avut-o la Bruxelles cu omologul său de la București, Emil Hurezeanu, ministrul ungar Peter Szijjarto a calificat ”inacceptabile incidentele suferite de maghiarii din România”.

Într-un final, la o săptămână după agresiune, un suporter al lui U Cluj a fost pus duminică, 6 aprilie 2025, sub control judiciar. Procurorii spun, însă, că motivul violenţelor a fost rivalitatea dintre cele două echipe şi nu a avut legătură cu etnia victimei. La fel transmisese, chiar dinainte de anunțul magistraților, și primarul Clujului, Emil Boc: ”Nu există indicii cu conotație etnică care să vizeze regretabilul act de violență”.

În cazul expoziției de la Malmaison, deși România are o legislație clară (OUG 31/2002), ce interzice explicit promovarea simbolurilor fasciste, a criminalilor de război, a antisemitismului și xenofobiei, statul tace. Poate fiindcă totul s-a petrecut în sfântul weekend.

Ura cu tradiție. Legi fără

Adina Marincea, reprezentanta Institutului Național pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel, atrage atenția că autorul expoziției de la Malmaison ”nu este la prima abatere”. A mai expus lucrări cu tematică antisemită, inclusiv la o lună după masacrul comis de Hamas în Israel, pe 7 octombrie 2023. În urmă cu două decenii, consulul german de la Sibiu din epocă, Peter Adamek, i-a retras lui Tara o distincție, tot pentru că artistul cocheta cu spiritul și chiar litera nazismul: atitudinea acestuia era ”mult prea delicată pentru a trece peste nuanţe”.

Ce a lipsit în tot acest răstimp a fost reacția instituțiilor statului român, care ar trebui să vegheze la respectarea legii și la delimitarea clară între libertatea de expresie și discursul instigator la ură.

În cazul incidentelor de la Cluj nu este vorba despre o excepție. Cultura galeriei, și nu doar în rivalitatea locală din capitala Ardealului, este infiltrată de ani buni de gesturi rasiste, etnofobie, scandări anti-țigănești sau incitări explicite la violență etnică. Nimeni nu este ușă de biserică, în fotbalul românesc. Doar că Federația Română de Fotbal a sancționat rar și timid asemenea comportamente. Ceea ce a încurajat derapajele. Așa că suporterii care distribuie ura sunt aproape celebrați ca ”pitoresc” al meciurilor, nu ca urgențe de securitate civică. ”E stadion, nu operă”, se poate deseori citi în forumurile microbiștilor.

Un stat paralizat sau chiar complice

România are o legislație bună, dar o voință slabă de a o aplica. În fața antisemitismului, a agresivității etnice sau a simbolurilor fasciste, autoritățile române ”mută mortul pe Academiei pentru că Edgar Quinet”. Antisemitismul, fascismul, ura etnică, rasismul sunt ”prea riscante” pentru a fi numite, prea ”mainstream” pentru a fi luate de coarne. Se joacă politic aceste cărți, așa că cine își permite să atace rădăcinile răului își riscă poziția pentru care a sacrificat deja suficient de mult pentru a nu te lăsa împins în afara scenei. În România nu te atingi de extremism, pentru că ura aduce voturi.

Or, în absența unei abordări tranșante, asemenea fenomene se amplifică. Se normalizează. Se transformă în estetică, în glumă, în ”opinie”. Migrează spre vandalism și sfârșește, inevitabil, în violență.

Când șefii dau lecții de dispreț

Dar cum ar putea arăta spațiul public când discursul agresiv vine tocmai dinspre liderii politici? Când șefi de instituții, care ar trebui să țină linia de plutire a națiunii, își folosesc eticheta instituțională pentru a jigni și dezumaniza? În ultimele zile, doi oficiali de prim rang au oferit exemple clare de discurs agresiv și profund nedemn de funcțiile pe care le ocupă.

Premierul Marcel Ciolacu l-a atacat public pe fostul președinte Traian Băsescu numindu-l ”ins toxic, ranchiunos, frustrat și dornic de răzbunare”. Dincolo de limbajul folosit, care nu i-ar face cinste nici măcar unui covrigar din Buzău, avem de-a face cu un nepermis atac delegitimant între instituții ale statului, într-un moment în care democrația și statul sunt sub asediu.

În paralel, Cristian Popescu zis Piedone, șeful Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, l-a comparat pe primarul Capitalei cu un gândac, într-o tiradă insultătoare multiplicată pe rețelele sociale. Ambele declarații au fost făcute din poziții de putere și autoritate publică.

Și de abia trecuseră câteva zile de când un deputat AUR, Mihail Neamțu, deschisese corul, înjurându-i pe toți cei care îl acuză de putinism. Asta, de la înălțimea șefiei comisiei de cultură din Camera Deputaților.

“Mediul toxic care dinspre cap coboară”

E mai mult decât doar o chestiune de stil sau de culoare politică. Acest limbaj, rostit de pe piedestalul funcției publice, funcționează ca model legitimator. Când jignesc, caricaturizează și disprețuiesc, demnitarii validează și încurajează disprețul în societate. Și dau tonul pentru ură. Registrul violenței lor devine un precedent. Se propagă, se multiplică, se radicalizează.

OUG 31/2002 ar trebui să interzică promovarea legionarismului, dar în România contemporană, figurile Mișcării Legionare sunt adesea reevaluate ca ”martiri”, sunt validate simbolic în discursul prea multor clerici, profesori, influenceri sau politicieni. Străzile poartă încă numele unora dintre ei. Busturile apar în școli sau biserici. Cultul Gărzii de Fier nu mai este o practică camuflată ci un instrument de propagandă electorală. Violența trecutului devine negociabilă. Ideologia extremă este reciclată. Călăii deveni repere.

Cum spunea liderul UDMR Kelemen Hunor despre incidentele de la meciul din Cluj: nu este vorba despre cazuri izolate. Ceea de se întâmplă este consecinţa faptului că partidele extremiste ”pot instiga liber, în timp ce statul, adesea, închide ochii”. Oamenii strânși sub umbrela acestor structuri politice au fost diapazonul, au stabilit cadența, au declanșat devălmășia.

Nu regulile lipsesc ci curajul civic dar mai ales reacția instituțională. Fără de care ura nu doar că nu dispare, ci își face loc tot mai adânc, de la peluză și expoziție până în cimitir.

Sursa: DEUTSCHE WELLE / Rador Radio România /.