Dincolo de „cordonul sanitar”: Uniunea iluzorie a dreptelor extreme în Europa și eforturile de găsire a respectabilității politice

La un miting pe 3 decembrie la Florența, șeful Ligii italiene (La Lega) Matteo Salvini, francezul Jordan Bardella, care a înlocuit-o pe Marine Le Pen în fruntea Rassemblement Național (vechiul Front National francez rebotezat) și proaspătul învingător în Olanda, Geert Wilders, se vor întâlni pentru a anunța o „nouă Europă”.

Chiar dacă, așa cum am mai scris, este greu de imaginat că am putea asista anul viitor la constituirea unui front comun al partidelor de dreapta în Parlamentul European, este limpede că strategii acestora speră că doctrinele și programele lor politice ar putea să devină mainstream, după modelul republicanilor din SUA și al ideologului Steve Bannon, sau precum Viktor Orbán în Ungaria.
Asta aduce însă mari riscuri pentru coaliția guvernamentală italiană, deoarece Giorgia Meloni, șefa guvernului și a partidului Fratelli d’Italia este în mod hotărât pro-NATO și anti-Putin, pe când Salvini, Le Pen și Wilders susțin poziții exact inverse, dar speră să poată sparge “cordonul sanitar”.

Ce este “cordonul sanitar” în politica occidentală

Termenul de “cordon sanitar” corespunde celui de containment din politologia anglo-saxonă, la rândul său o adaptare din limba franceză a respectivei expresii „cordon sanitar”, folosită pentru a descrie politica occidentală față de Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. În politica internă a țărilor din UE, sau în Parlamentul European compus din formațiuni politice transnaționale, “cordonul sanitar” indică angajamentul luat de partidele tradiționale de a nu se alia în vreun fel cu cele extremiste, de dreapta sau de stânga.

De ani de zile se tot vorbește însă despre destrămarea continuă a “cordonului sanitar”. Partidele dreptei extreme au făcut progrese constante în parlamentele din întreaga Europă. Unele facțiuni (precum Fratelli d’Italia) au ieșit din mișcări odinioară explicit neofasciste. Altele au îmbrățișat un set de viziuni extremiste, cândva considerate dincolo de limitele acceptabilului pe un continent încă în mare măsură definit de consensul liberal-democrat din secolul al XX-lea, născut din traumele celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, pe măsură ce popularitatea extremei drepte și numărul parlamentarilor lor aleși au crescut, partidele principale, tradiționale, au continuat să insiste că nu vor să formeze alianțe cu aceștia sau să le permită intrarea în guvern.

Dar acum, în secolul XXI, extrema dreaptă a Europei pare ferm hotărâtă să se înscrie în cultura politică mainstream și reflectă deja atitudini politice care nu mai sunt exprimate doar de o minoritate marginală. Alegerile parlamentare din Olanda de luna aceasta au oferit cea mai clară dovadă a noului status quo.

Într-un rezultat șocant, Partidul Libertății de extrema-dreaptă condus de Geert Wilders a câștigat 37 din cele 150 de locuri ale legislativului olandez, dublându-și scorul obținut în alegerile din 2021. Facțiunea lui Wilders, cunoscută sub acronimul olandez PVV, este acum cel mai mare partid din parlament și, teoretic, ar fi îndrituită să dicteze soarta următorului guvern, deși nu este deloc sigur că Wilders ar putea chiar să întocmească o coaliție prin care să preia puterea.

După vot, Dilan Yeşilgöz, șefa partidului de centru-dreapta al premierului liberal în exerciţiu Mark Rutte, a exclus orice târguială cu Wilders, deși nu a exclus posibilitatea de a susţine un guvern minoritar al acestuia. Frans Timmermans, fostul Comisar European pentru climă, acum în fruntea unei alianțe de centru-stânga Socialiști-Verzi, care a ajuns pe locul al doilea, crede că gruparea sa va ajunge în opoziție. Ultimul guvern olandez a avut nevoie de 299 de zile pentru a se forma și este probabil că următorul ar putea dura mai mult.

Semnalul mai larg al votului este însă clar. Pentru aliații de extrema dreaptă și ultranaționaliști ai lui Wilders din alte părți, succesul PVV este o confirmare a faptului că ei sunt pe cale de a deveni mainstream. „O nouă Europă este posibilă”, a clamat Matteo Salvini, vicepremierul Italiei și, la fel ca Wilders, un oponent strident al imigrației.

Marine Le Pen, fosta șefă a extremei-drepte din Franța, a petrecut o generație alături de Wilders luptându-se împotriva Europei și speră acum că are șanse să devină următorul președinte al Franței. Ea împărtășește și antipatia lui Wilders față de Uniunea Europeană, dar și simpatia față de Putin.

Rezultatul olandez vine după alte victorii politice pentru extrema dreaptă pe continent. Partidele de extremă dreaptă au preluat puterea în Italia, și-au extins influența în Ungaria, și-au câștigat un rol în coaliția din Finlanda, au devenit parteneri guvernamentali de facto în Suedia, au intrat în legislativul Greciei și au obținut mari câștiguri în alegerile regionale din Austria și Germania, ca să nu mai vorbim de rezultatele alegerilor recente din Slovacia, Spania și Polonia.

Cu privire la problemele pe care extrema dreaptă le vede ca fiind cele mai importante în Europa – imigrația, criminalitatea imputată imigranților, societatea multiculturală, opiniile mai tradiționale despre familie – multe alte partide s-au adaptat acum la retorica dreptei, iar partidele extremiste și agendele lor au intrat în discursul politic curent. Ele par a deveni noua normalitate.
Astfel, liberalul olandez Mark Rutte, în prezent cel mai longeviv șef de guvern din Europa de Vest, a petrecut mai bine de un deceniu marginalizându-l pe Geert Wilders, dar Dilan Yeșilgöz, succesoarea lui Rutte, a deschis în mod efectiv ușa în acest ciclu electoral, când a indicat că ea ar fi dispusă să sprijine guvernul minoritar al PVV.

„Wir schaffen das”

Până și în Germania, cancelarul Olaf Scholz și liderii landurilor au convenit măsuri mai stricte pentru a face față numărului mare de migranți, iar în Italia ONG-urile au criticat planurile lui Meloni de a crea centre în Albania pentru a găzdui solicitanții de azil.

La Berlin, Scholz a spus că noile măsuri vor duce la accelerarea procedurilor de azil, la limitarea beneficiilor sociale pentru migranți și la furnizarea de fonduri federale mai mari pentru comunitățile locale.

Scholz a spus că deciziile reprezintă un „moment istoric” pentru țară, chiar dacă membrii Verzilor, parte din guvernul de coaliție, insistă că reducerea beneficiilor sociale echivalează cu abandonarea solicitanților de azil, care nu vor putea decât să trăiască în sărăcie, și că noile măsuri par croite pentru a fi pe placul extremiștilor din AfD (Alternative für Deutschland).
Este departe vremea în care Angela Merkel putea spune: „Wir schaffen das” („O s-o rezolvăm”, „o să o ducem la capăt”), atunci când, pe 31 august 2015, a fost întrebată dacă ea consideră că

Germania poate face față unui asemenea flux migrator cum se vedea atunci.

Peste un milion de refugiați a primit Germania în acel an, iar Merkel, invitându-i să vină și să rămână, spunea prin asta că Germania poate primi sistematic, an după an, câte un milion de refugiați, absorbindu-i și ajutându-i să devină cetățeni responsabili și integrați.

Extrema dreaptă germană, Alternative für Deutschland (AfD), a profitat la maximum de aceste declarații, devenind, numeric, a treia formațiune politică în alegerile din 2017, iar Merkel a fost atacată chiar și în cadrul propriului ei partid creștin-democrat, acel duo din CDU combinat cu bavarezul CSU.

Un tablou care rămâne contrastat, așadar, la nivel european. În Olanda, Wilders s-ar putea să nu reușească să capitalizeze câștigurile sale actuale, având în vedere complexitatea construirii unui guvern cu sprijin centrist sau posibilitatea clară ca o coaliție de guvernământ cu el la cârmă să poată funcționa. Câștigarea a 37 din 150 de locuri este un rezultat surprinzător, dar nu-i aduce un mandat definitiv.

Asta contrastează cu Statele Unite, unde blocul de extremă dreaptă din GOP (Partidul Republican) are aproximativ aceeași proporție de locuri, însă este capabil să-l înlăture pe speaker (președintele parlamentului) și să blocheze guvernul… ba chiar ar putea să preia președinția într-un an!

Cât despre AUR din România, el a fost până acum ținut la distanță, datorită absenței sale din Parlamentul European și a oricărei afinități între liderii formațiunii extremiste românești (precum George Simion) și grupul Salvini – Le Pen – Wilders, care își afirmă de câte ori pot prietenia personală, dincolo de afinitățile politice.

Asta cu toate că, în mod tehnic, AUR îl are în Parlamentul European pe fostul cleric, trecut pe la PNȚCD și PSD, Chris Terheș, pe care Dragnea l-a făcut europarlamentar pe listele PSD, ca apoi Terheș să-i trădeze brutal pe socialiști, trecând la eurosceptici.

Terheș este acum oficial apropiat în Parlamentul PE grupului Le Pen, extremei drepte flamande și austriece etc, etc…. De altfel, Chris Terheș a semnat, în iulie 2021, împreună cu Viktor Orbán, Le Pen, Salvini al Italiei și alții o “declarație” redactată de francezii lui Le Pen prin care își propuneau să se alieze în Parlamentul European… lucrând la distrugerea UE, pe banii UE, desigur. Dar “declarația” comună a rămas fără efect.