Diplomație coercitivă. Cum sancționează China țările occidentale care o critică/ Ultimul exemplu: A interzis toate importurile de carne de porc din Germania

Săptămâna trecută, cu numai două zile înainte de o discuție programată a președintelui chinez Xi Jinping cu cancelarul german Angela Merkel, China a interzis toate importurile de porc din Germania, scrie The Financial Times, citată de Rador.

Motivul invocat a fost moartea unui singur mistreț din Germania din cauza febrei porcine africane, o boală care în China este deja endemică. Însă unii analiști au ajuns la o altă concluzie. Din perspectiva lor acesta a fost doar cel mai nou exemplu de diplomație comercială coercitivă din partea Chinei – o fațetă în curs de evoluție a politicii externe chinezești, care a ajuns să domine relațiile cu mai multe țări.

Această coerciție nu prea este asumată public niciodată. La fel ca în cazul porcilor germani, Beijingul anunță că sistează importuri sau deschide anchete privind produsele unor țări din cauza unor suspiciuni privind siguranța lor ori a vreunui alt pretext birocratic. Însă aceste acțiuni vizează aproape întotdeauna state care nemulțumiseră recent cu ceva Beijingul; și scopul lor este să forțeze o schimbare de politici sau de comportament. Blocarea importurilor de porc a constituit un avertisment dat Berlinului pentru a nu se alătura campaniei SUA de izolare a Chinei și pentru a înceta să mai critice violarea drepturilor omului de către Beijing.

Australia oferă un alt exemplu instructiv. Relațiile sino-australiene erau reci de ceva vreme, însă în aprilie ele s-au prăbușit într-un îngheț profund atunci când Canberra a cerut o anchetă independentă privind originile și gestionarea inițială a pandemiei de coronavirus. În decurs de săptămâni, China interzisese deja importurile de vită de la câțiva mari furnizori australieni din cauza unor „exigențe de etichetare și certificare”. A plusat apoi cu taxe vamale „anti-dumping” pe orzul australian, cu investigații privind importurile de vin australian și cu avertismente către proprii cetățeni de a nu călători în Australia.

Dar înainte de Australia fusese rândul Canadei, după ce ea o arestase la sfârșitul lui 2018 pe Meng Wanzhou, directoarea financiară a gigantului tehnologic chinez Huawei, la solicitarea SUA. Pe lângă întemnițarea a doi canadieni sub acuzații legate de „securitatea națională”, Beijing a emis avertismente de călătorie și a suspendat importurile de soia, canola și carne din Canada, invocând certificarea inadecvată și „organisme dăunătoare”.

Printre alte ținte s-au numărat Filipinele și Japonia, din cauza escaladării unor dispute teritoriale, Suedia, fiindcă criticase violarea drepturilor omului de către China, Regatul Unit și Mongolia, pentru că fuseseră vizitate de Dalai Lama, și Coreea de Sud deoarece intenționa să-și instaleze un sistem de apărare anti-rachetă produs în SUA.

Dar o amenințare secretă nu este cine știe ce amenințare, astfel că, în timp ce public neagă orice legătură, Beijingul îi clarifică discret părții „delincvente” că acțiunile, declarațiile ori politicile ei constituie motivul pentru care a fost pedepsită. Adesea presa de stat le spune mai clar lucrurilor pe nume, după cum o fac și diplomații „războinic-lup” [cei care lansează public acuzații și amenințări, depășind sfera uzanțelor diplomatice – n.trad.] ai Chinei.

Asemenea avertismente tind să fie formulate de parcă ar fi fost împrumutate din filmul „Nașul”: „Frumoasă industrie auto ai tu, Germania, ar fi păcat să pățească ceva dacă nu inviți Huawei să contribuie la rețelele tale 5G”.

Aceste măsuri extrajudiciare, care pot fi dezmințite în mod plauzibil, sunt concepute pentru a evita reclamațiile la Organizația Mondială a Comerțului și pentru a-i permite Beijingului să le regleze intensitatea în sus sau în jos fără a-și modifica formal politicile ori legislația. Beijingul și-a extins considerabil această practică, din moment ce peste jumătate din exemplele identificabile de după 2010 datează din ultimii trei ani. Iar asta pentru că tactica funcționează.

Un succes timpuriu a fost cu Norvegia. Beijingul a ostracizat Oslo și a blocat importurile de somon după ce Premiul Nobel pentru Pace fusese decernat în 2010 dizidentului chinez încarcerat Liu Xiaobo. După câțiva ani de pedeapsă, tiparul de vot al Norvegiei la ONU a început să se apropie de al Chinei, țara a susținut statutul de observator al Beijingului la Consiliul Arctic, iar conducătorii ei au promis că nu se vor întâlni cu Dalai Lama și se vor abține de la orice măsură care ar putea submina politica „o China” [reunificată – n.trad.] a Beijingului.

Astăzi China susține că este cel mai mare partener comercial pentru 130 de țări și regiuni, iar numai efectul demonstrativ – „omoară găina ca să sperii maimuțele”, după cum se spune în China – este adesea suficient pentru a intimida alte state, determinându-le să se conformeze.

Coerciția este astfel calibrată încât să lovească în industrii-cheie care nu au nimic de-a face cu disputa în cauză. Fapt care convinge adesea companiile să facă lobby în favoarea Beijingului și împotriva propriului guvern. Potențialele daune pe care le-ar putea suferi companiile chineze sunt minimalizate. Cazul Australiei: orzul, vinul și carnea de vită pot fi cumpărate din multe alte țări – dar China își achiziționează din Australia 60% din minereul de fier de care are nevoie pentru a produce oțel pentru modelul ei de creștere economică bazat pe infrastructură. Dacă ar fi pedepsit companiile miniere australiene ar fi fost un gest auto-distructiv.

Fapt care ilustrează și limitele unei astfel de coerciții. Utilizarea comerțului și accesului la piață în calitate de arme politice îți poate periclita propriile companii și propria economie. Ea anihilează încrederea și forțează țările să caute alte piețe decât China pentru a deveni mai puțin vulnerabile la coerciție. Acest lucru se întâmplă deja cu Coreea de Sud, Japonia și Taiwan. Toate acestea au acum strategii formale pentru reducerea dependenței economice de China. Însă contraatacul a fost aproape neglijabil, multe alte țări preferând să capituleze în fața somațiilor Chinei pentru a-și recăpăta legăturile comerciale și accesul la piață.

Lucrul care este necesar acum este un mecanism multilateral prin intermediul căruia țările să studieze exemplele acestei coerciții. Iar următorul pas ar fi ca UE, SUA și alte democrații să constituie un front unit și să convină în mod formal că nu se vor lăsa manipulate una împotriva alteia atunci când o țară se întâmplă să fie „pedepsită” de Beijing.
Până acum beneficiile diplomației comerciale coercitive i-au surclasat costurile. Dacă celelalte țări vor ca Beijingul să înceteze, atunci ele trebuie să inverseze această ecuație.

Sursa: The Financial Times/ Rador/ Traducere: Andrei Suba