Discursul despre „Statele Unite ale Europei” pe care era cât pe ce să-l ţină Winston Churchill. Un document recent descoperit aruncă o nouă lumină asupra discursului despre „cortina de fier” ţinut de premierul britanic din timpul războiului

A fost un discurs care a înflăcărat lumea, cel care a consacrat fraza care urma să caracterizeze epoca politică ulterioară celui de-al Doilea Război Mondial. Dar conţinutul acestuia ar fi putut fi foarte diferit, după cum dezvăluie un document de curând dezgropat de un istoric care face cercetări pe tema vieţii lui Winston Churchill.

În 5 martie 1946, la Fulton, Missouri, în faţa unei uriaşe mulţimi în care se afla şi preşedintele american Harry Truman, liderul Marii Britanii din timpul războiului a făcut o descriere celebră a divizării politice care începea în Europa, între Estul comunist dominat de sovietici şi democraţiile vestice. „De la Stettin de la (Marea) Baltică la Trieste la (Marea) Adriatică”, a declarat Churchill, „o cortină de fier a coborât peste continent”.

Totuşi, în lunile care au precedat acest discurs, bărbatul pe care mulţi îl consideră cel mai mare premier al Marii Britanii, al cărui spirit de bulldog a fost deseori invocat de militanţii anti-UE, a cochetat cu ideea de a folosi această ocazie pentru a-şi promova viziunea sa despre Statele Unite ale Europei.

O scrisoare neglijată, îngropată în arhivele New-York Historical Society, adresată de jurnalistul Walter Graebner editorului revistei Life, Andrew Heiskell, dezvăluie că Churchill s-a gândit că Fulton ar fi putut fi locul perfect pentru a vorbi nu atât despre ameninţarea comunismului, cât despre viitorul unei Europe federale.

Graebner fusese trimis pentru a aduce memoriile lui Churchill revistei la care lucra, iar scrisoarea de cinci pagini oferă detalii fascinante despre viaţa lui Churchill în anii postbelici.

Dezvăluie că iniţial proprietarul revistei Life, Time Life, se oferise să cumpere trei articole scrise de Churchill pentru suma de 25.000 de lire sterline fiecare, echivalentul total a peste 3 milioane de lire sterline în bani actuali.

Strădaniile lui Graebner de a-i câştiga simpatia lui Churchill, care a devenit premier cu exact 80 de ani în urmă, au constituit un proces sinuos care a durat multe luni şi l-au purtat la apartamentul din hotelul Claridge din Mayfair, la reşedinţa lui din Hyde Park şi la conacul Chartwell, din Kent.

La începutul negocierilor, Graebner relatează că Churchill stătea în pat, îmbrăcat cu un halat chinezesc şi fumând un trabuc pe care îl tot reaprindea cu o lumânare.

Elementul crucial care l-a determinat pe Churchill să accepte să scrie pentru revistă a fost decizia publicaţiei de a achiziţiona unele din tablourile lui, întrucât Grebner a considerat că editorul său ar obţine astfel „pista interioară spre memoriile lui”.

Churchill i-a dat lui Graebner unul din tablouri – o „mică scenă portuară cu multe ambarcaţiuni mici pictate în tonuri plăcute de bleu-gri şi alb” – pe care jurnalistul l-a admirat.

„Au avut într-adevăr o relaţie destul de caldă şi Churchill putea fi o persoană generoasă”, spune profesorul Richard Toye, istoric de la Universitatea Exeter care a descoperit scrisoarea în timp ce se documenta pentru cartea pe care o scrie, „Winston Churchill: A Life in the News”.

„Dar trebuie să ţineţi minte că el cultiva un contact de presă. Time Life va fi foarte generoasă faţă de el în termeni de sumă de bani pe care o va plăti pentru memoriile lui. Desigur că el avea o generozitate instinctivă, dar a obţinut extrem de mult din acord”, mai spune Toye.

În timpul discuţiilor, Churchill şi-a arătat aprecierea entuziastă faţă de Lawrence al Arabiei – „ce mai comandant ar fi fost în acest război, avându-mă pe mine în spatele lui” – şi a mărturisit, spre neplăcerea lui Graebner, că va trebui să taie criticile despre Charles de Gaulle din discursurile lui.

Graebner a notat că „Churchill nu poate vorbi despre Dunkirk fără ca ochii să i se umple de lacrimi” şi scrie în pat, rămânând treaz până la miezul nopţii.

A aflat că Churchill dicta unui număr de şase secretare care lucrau în ture de până la 16 ore şi putea produce 1.000 de cuvinte în timp ce mergea cu maşina de la Londra la Chartwell. „O secretară mi-a spus că era infernal să scrie după dictarea lui în timp ce treceau prin unele curbe din Kent”, scrie Graebner.

„Îmi amintesc că la un moment dat el a început să ţină un discurs despre Statele Unite ale Europei şi m-a întrebat dacă credeam că acest subiect ar fi binevenit la Fulton”, scrie Graebner.

„Este o frază în foarte mare măsură asociată cu Churchill”, spune Toye, „dar de fapt vine încă din anii 1860, când oameni ca Victor Hugo foloseau acest termen”.

Însă Churchill s-a hotărât să folosească evenimentul de la Fulton pentru a concentra atenţia asupra ameninţării sovietice. „El a înţeles pericolul implicat de faptul că cu cât sunt mai sclipitoare frazele pe care le arunci, cu atât mesajul devine mai confuz”, a spus Toye.

Graebner a fost o placă de rezonanţă utilă. „A petrece o zi cu Churchill însemna foarte des să fii supus audierii unei serii de proiecte de discurs”, explică Toye. „Aşa că, dacă Graebner ar fi spus ‘asta este o idee fantastică’, atunci poate că asta l-ar fi împins în acea direcţie. Churchill arunca baloane. Probabil nu era în prea mare măsură un semn de nehotărâre – îi trebuia timp pentru a lua o decizie – dar era un semn al simţului lui politic”.

Mulţi ani, istoricii s-au luptat să-şi imagineze ce ar fi gândit Churchill despre Uniunea Europeană. Acum când Europa sărbătoreşte 75 de ani de la Ziua Victoriei, mulţi continuă să argumenteze că el ar fi fost favorabil acestei idei. Faptul că Churchill a jonglat cu promovarea acestei fraze în ceea ce este calificat drept cel mai important discurs postbelic al lui, ar putea lăsa această impresie.

Dar Toye spune că adevărul era mai nuanţat. Churchill era prudent în privinţa folosirii acestei fraze, cu care cocheta din anii 1930, rostind-o în final într-un discurs de mai mică anvergură, ţinut după câteva luni la Zurich. „El era favorabil integrării europene”, este de acord Toye. „Dar cu Marea Britanie zâmbind binevoitoare de pe margine”.

Sursa: The Guardian / Articol de Jamie Doward / Traducerea: Adriana Buzoianu

Image by Mary Bettini Blank from Pixabay