Donald Tusk: “M-am săturat să fiu birocratul șef”. Noul președinte al PPE se declară “gata să lupte”. Cu populiștii, mai întâi. Dar și Macron ar trebui să se teamă de uppercut-urile polonezului

“De cinci ani, m-am săturat să fiu birocratul șef. Sunt gata să lupt. Sper că și dumneavoastră”. Cu aceste cuvinte ofensive și-a încheiat Donald Tusk primul discurs de preşedinte ales al PPE (Partidul Popular European), miercuri la Zagreb, la finalul congresului marii familii a creștin-democraților europeni. El se adresa trupelor sale la finalul unei alegeri care nu a fost de fapt o alegere de vreme ce era singurul candidat la succesiunea francezului Joseph Daul. Cu 93% din voturi, Tusk realizează un scor sovietic pe care în tinerețea sa agitată, în rândurile Solidarnosc, l-ar fi denunțat cu vehemență.

(articol preluat din Le Point, via Rador)

Cu Tusk, PPE își schimbă stilul. Lui Daul nu-i plăceau decât umbra, culisele, telefoanele date liderilor europeni. El manevra Europa de sus, trăgând sfori. Succesorul lui anunță culoare: revenirea la popor, la preocupările sale de securitate, la setea de demnitate, de recunoaștere, prin luarea în calcul a problemelor sale și a aspirației sale de a aparține unui loc care aparține în același timp unei comunități mai mari.

Pacea celor curajoși cu Macron?

Formula “sunt gata să lupt” este un avertisment pentru adversarii lui desemnați, în primul rând naționaliștii și populiștii. Adică toți cei care promit și manipulează opinia, folosindu-se de sentimentul de insecuritate, de “reluare a controlului” (« take back control », formula brexiterilor) sau regăsirea măreției țării lor (faimoasa “faceți-va țara măreață din nou”) a lui Donald Trump.

Totuși, Emmanuel Macron, care nu a încetat să atace PPE și presupusul lui “imobilism”, ar trebui și el să se teamă de uppercut-urile polonezului Tusk. Dacă formulele retorice ale președintelui francez merg adesea la țintă, el va avea în Tusk un adversar pe măsură. Tweeturile tăioase ale polonezului valorează cât interviurile lungi ale șefului statului francez în presă. Până acum președinte al Consiliului European, Tusk era obligat la o anumită rezervă diplomatică. De astăzi, nu mai este cazul. Și Macron va fi în vizor atâta timp cât nu va fi înțeles că PPE nu mai este un adversar din campania alegerilor europene trecute, ci un partener de neevitat al noii majorități compozite care compune peisajul politic european în viitorii cinci ani. Grupul Renew Europe, cel al macroniştilor și liberalilor de toate tendințele, nu a înlocuit PPE la Strasbourg. De acum, este absolut necesar să se dea deoparte certurile și să se colaboreze, împreună cu al treilea pilon, social-democrații.

Fiecare din cele trei mari familii politice trebuie să-și facă curat în propria ogradă înainte de a-l judeca pe celălalt. Social-democrații suferă de pe urma existenței în rândurile lor a socialiștilor români, extrem de corupți și dispuși să se amnistieze pe ei înșiși. Liberalii au încredere în Andrej Babis, bănuit de corupție și care-i scoate în stradă pe cehi împotriva lui. În sfârșit, PPE nu-și mai termină disputele cu Viktor Orban, care nu se zgârceşte niciodată la o provocare împotriva Comisiei și anumitor libertăți publice, fără a mai pune la socoteală îmbogățirea rapidă a apropiaților lui pe fonduri europene.

Donald Tusk nu s-a eschivat de la subiect, ieri, în discursul lui. “Nu vom sacrifica valori precum libertățile civice, statul de drept și decența în viața publică pe altarul securității și ordinii. (…) Cel care este incapabil să o accepte se pune de facto în afara familiei noastre”. Viktor Orban, al cărui partid este chipurile “suspendat” în cadrul instanțelor PPE, este vizat indirect. Polonezul dorește să pună capăt acestei dezbateri interne “cât de repede posibil” pe o “concluzie evidentă”. Noul președinte al PPE va avea oare cu adevărat libertate de manevră? Își va asuma riscul unei sciziuni a PPE? Viktor Orban, care o susține pe Ursula von der Leyen, va reintra în rând sub amenințarea reală a unei expulzări?

Europa este prea adesea plictisitoare în comunicare. Donald Tusk promite să trezească atenția publicului prin vorbe de înalta ținută și sensibile. El își cheamă trupele să facă la fel: “Nu vă fie teamă să spuneți în public ce simțiți cu adevărat (chiar dacă credeți, uneori, că este o experiență periculoasă) și veți exprima cu siguranță emoțiile oamenilor și le veți capta atenția”.

Publicul francez îl cunoaște prost pe acest bărbat de 62 de ani, născut la Gdansk. Absolvent de istorie în 1980, își dedică amintirea lui Jozef Piłsudski, o figură politică și militară poloneză care a luptat contra Rusiei pentru independența Poloniei. Regimul îl reperează pe acest “agitator”, care fondează o publicație lunară clandestină ce predică liberalismul economic, dar el rămâne un catolic polonez și, mai târziu, partidul lui, Platforma Civică, se declară împotriva căsătoriei gay și pentru un control strict al avorturilor. În orice caz, anticomunismul lui îi va aduce câteva zile de închisoare chiar înainte ca regimul comunist să decreteze o amnistie. Varșovia îl ostracizează pe acest tânăr opozant, la vremea respectivă cu părul lung. Neputând exercita o profesie intelectuală, el intră într-o cooperativă muncitorească de zugrăvit coșuri industriale cu echipament de alpinist.

Tusk, “huliganul”

Strămoșii lui, proveniți din minoritatea Kashub, de la frontiera cu Germania, plătiseră deja un tribut greu istoriei tragice a Poloniei. Acuzați de nazișți, apoi de comuniști că nu sunt loiali, kashubii sunt persecutați. Bunicul lui Tusk, lucrător la căile ferate, este deportat într-un lagăr de concentrare, apoi angajat din oficiu de Wehrmacht în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A dezertat pentru a se alătura armatei libere poloneze, în vest. La vârsta de 14 ani, Donald Tusk își pierde tatăl, dulgher de meserie. Mama își întreține familia lucrând într-un spital. Tânărul Tusk este pasionat de fotbal, în așa măsură încât ia în calcul o carieră de profesionist… Suporter pasionat al Lechia Gdansk, el se descrie pe sine ca un tânăr “huligan rătăcitor pe străzi în căutarea unei lupte”.

Lupta, privirea intensă a lui Tusk pare s-o caute și când descoperi tweeturile sale tranșante. Lui Donald Trump îi trimite, în ajunul unui summit NATO: “Dragă America, apreciază-ți mai bine aliații. La urma urmelor, nu ai prea mulți”. Când, în mai 2018, președintele american rupe acordul privind dosarul nuclear iranian, Tusk persiflează: “Cu asemenea prieteni, te poți lipsi de dușmani”. În februarie 2019 se întreabă printr-un tweet: “Mă întrebam cu ce seamănă locul special în infern pentru cei care au promovat #Brexit fără niciun plan pentru a-l duce la capăt în siguranță”. Este vizat, evident, Boris Johnson.

Refuzul Brexit

Refuzul Brexit este una din liniile de forță ale președinției Tusk la Consiliul European. Până la capăt, el s-a revendicat din tabăra “visătorilor” care mai speră că ieșirea Regatului Unit este evitabilă. În așa măsură încât agasează diplomația franceză care îi reproșează că “își depășește rolul”. Donald Tusk, germanofon, a învățat engleza pentru a conduce Consiliul European. Se afirmă că el își redactează el însuși discursurile, totdeauna foarte clare și cu o retorică implacabilă. Se pare totuși că șeful lui de cabinet, Piotr Serafin, nu e străin de acest stil malițios.

Totuși, polonezul, vreme de șapte ani prim-ministru (din noiembrie 2007 până în septembrie 2014), nu a putut face nimic contra evoluției propriei țări spre un regim de tip autoritar. Ultraconservatorii din PiS au fost întăriți de o nouă victorie la legislativele din 13 octombrie. Cu 43,59%, PiS a devansat mult Coaliția Civică (27,40%). Tusk nu este profet în țara lui… PPE îi oferă un teritoriu mai mare, întrega Europa, de evanghelizat.

Autor: Emmanuel Berretta / Traducere: Gabriela Sîrbu