Dorian Galbinski, cel mai longeviv reporter BBC România: Excesul de corectitudine politică a dus la reacții foarte periculoase, cum ar fi creșterea curentului de extremă dreapta/ Antisemitismul este în creștere și este periculos, dar unele manifestări sunt din prostie și incultură (interviu)

Fostul jurnalist BBC Dorian Galbinski s-a întors la Constanța, săptămâna trecută, pentru a-și lansa volumul autobiografic ”Viața trece ca un glonț. Memoriile unui reporter BBC”, la Universitatea ”Ovidius”. Într-un interviu pentru G4Media și Info Sud-Est, fostul reporter BBC a vorbit despre episoade din cartea pe care a lansat-o, despre experiențele trăite de-a lungul vieții, dar și despre cum s-a schimbat televiziunea pentru care a lucrat aproape 40 de ani. Galbinski spune că excesul de political correctness (corectitudine politică, n.red.) a dus la escaladarea extremismului de dreapta în Europa și SUA. Dorian Galbinski mai arată că antisemitismul este un ”fenomen în creștere și este periculos”, dar explică faptul că unele manifestări nu sunt antisemite, ci ”sunt din prostie și incultură”. Spune, de asemenea, că nu nu vrea să vorbească despre războiul din Israel pentru că prietenii și rudele de-acolo l-ar putea acuza de lipsă de bun simț pentru că lansează opinii de la mii de kilometri distanță, din Londra, unde locuiește, fără să cunoască evenimentele așa cum se petrec la fața locului.

• Jurnalistul Dorian Galbinski are aproape 80 de ani și o viață cu experiențe cât pentru trei. Născut la 29 august 1944, într-un sat din județul Constanța (fostă Regele Ferdinand, azi comuna Mihail Kogălniceanu), într-o familie de evrei refugiați din calea bombardamentelor aliaților, a plecat în Israel la 21 de ani.
• Pasionat de lectură de la vârstă fragedă și absolvind un liceu umanist, dar nu și facultatea, Galbinski s-a trezit în postura de tânăr înrolat în armata obligatorie din și mai tânărul stat Israel la vremea aceea, iar la scurt timp a ajuns pe front, în Războiul de Șase Zile, în Sinai.
• O vertebră deplasată observată la controlul medical periodic îl retrage de pe tancuri. La câteva zile, tancul pe care ar fi trebuit să fie explodează și colegul său moare.
• Nu mai târziu de câteva luni socrul său (tatăl primei soții) îl înscrie pe ascuns la un interviu pentru postul de reporter BBC România, deși nu îndeplinea multe dintre condițiile de angajare. Galbinski a mai plecat din BBC patru decenii mai târziu, odată cu închiderea definitivă a redacției, devenind astfel cel mai longeviv reporter al secției române.
• A fost interpret pentru familia regală a Marii Britanii, pentru fostul premier Margaret Thatcher, a tradus discuțiile oficiale în timpul vizitei soților Ceaușescu în Marea Britanie, iar Prințul Philip l-a servit cu o bere într-una din pauze, în timp ce i-a spus un banc, pe care Galbinski nu l-a spus niciodată mai departe pentru a-l proteja pe soțul Reginei Elisabeta a II-a de un posibil scandal media în tabloide.

Interviul integral

A contribuit Cristian Andrei Leonte

Reporter: Printre primele lucruri pe care dumneavoastră le amintiți în carte este misiunea pe care omul o are aici și dumneavoastră spuneți acolo că atunci când își încheie misiunea pe care a avut-o, omul și încheie și viața de aici. Dumneavoastră ați reușit să aflați care este misiunea dumneavoastră? 

Dorian Galbinski: Nu. Asta spunea indianul despre misiune. Eu mai degrabă cred în ceea ce am spus fiului meu, că viața ca atare n-are niciun sens, dar că poate avea sensul pe care i-l dai tu. Adică este o problemă foarte relativă, adică unii pot să spună dom’le, viața mea n-a avut niciun sens, pentru că pentru el poate n-a avut niciun sens, unii pot spune viața mea a avut sensul cutare sau cutare pentru că el a văzut că a avut un rost în viață. 

Rep.: Ce sens ați dat dumneavoastră vieții? 

D.G.: Dacă mă întrebați ce sens am dat eu vieții, aș putea să spun un singur lucru pe care l-a spus bunicul meu: Ce lași în urma ta e doar un nume și sper că numele meu va fi reamintit cu bucurie. E tot ce cred că aș putea realiza. Mai mult nu, mai mult nu sper. 

Rep.: Vorbeam de detalii mai devreme, tot undeva la începutul cărții spuneați că vă avertizați cititorii că e posibil să nu vă amintiți foarte multe detalii sau să le confundați, ori să repetați informația sau să spuneți contradictoriu. 

D.G.: Da, pentru că nu am ținut niciodată un jurnal. 

Rep.: Dar cu toate astea vă amintiți detalii foarte precise, cum ar fi, spre exemplu, magazinul preferat al soacrei din Londra sau vă mai amintiți cu precizie numele atâtor persoane, ba chiar detalii despre locuri exacte, ori din război, ori din călătoriile cu familia, de pe străzi sau din oraș. Ați fost deci un ”gaon” (geniu, n.red.), cum vă spuneau prietenii bunicului? Sau cititul de la vârsta de 4 ani v-a antrenat memoria? Sau există alte explicații? 

D.G.: Asta e o explicație. Mi-a antrenat memoria. Am avut toată viața și încă mai am memorie fotografică. Citesc foarte rapid. Adică mă uit și am fotografiat pagina. Ca să vă dau un exemplu, acum câțiva ani am cumpărat “Crimă și pedeapsă” pentru fiul meu Dani. Și a citit-o, i-a plăcut, și i-am zis: ”Dani, dă-mi-o și mie, că vreau să o recitesc”. Am citit-o când aveam, cred, 13 sau 14 ani. Și n-am putut s-o citesc pentru că de la prima pagină am știut ce urmează. Nu numai atât. Știam pe care parte a paginii este un anumit dialog. Am fost binecuvântat cu memoria asta. Nu e de geniu, e memorie, memorie fotografică. Îmi amintesc o mulțime de cărți după 50 de ani.

Al doilea element este, și dacă o să-l încercați vreodată o să vedeți că am dreptate, când spun că dacă-ți scrii memoriile, îți retrăiești viața. E foarte adevărat. În momentul în care începi să scrii memoriile deodată se deschid toate sertărașele din creier și veți fi uluită câte lucruri vă amintiți, pentru că sunt acolo ca într-un computer. Deodată îți amintești nume, evenimente. Am fost eu uluit că mi-am adus aminte de toate astea și vreau să vă spun că după ce s-a publicat cartea, până astăzi încă îmi mai vin. Uite, am uitat să spun asta, uite, am uitat să spun asta. 

Mai sunt vreo două cărți de memorii pe care n-am să le scriu, bineînțeles, pentru că nu mai, nu mai au rost, nu se mai încadrează în tipar. Dar vreau să vă spun că cine se apucă să-și scrie memoriile îi revine memoria. Memoria e acolo. Totul e acolo. 

Rep.: Spuneți-ne o secvență despre care credeați că ați uitat-o și pe care v-ați amintit-o în timp ce scriați. 

D.G.: Multe de la școală, la care nu mă mai gândisem de nu știu când, nume de profesori, evenimente. În momentul când am început să scriu despre școală au năvălit, au dat buzna care mai de care voia să vină în prima linie. A fost extraordinar și, într-adevăr, mi-am retrăit din nou viața. 

Rep.: Înțeleg argumentele pentru care ați scris cartea: pentru copii, pentru cititori, pentru publicul BBC și mai aveți câteva argumente pe care le enumerați la începutul volumului. Regretați că ați scris-o? 

D.G.: Absolut deloc. 

Rep.: Totuși, de ce spuneți că nu o continuați cu un al doilea volum, mai ales că primul volum s-a bucurat de succes? 

D.G: Nu mai continui. Da, sunt elemente care poate pentru mine sunt importante, poate pentru alții nu sunt, dar vreau să vă spun că ideea a fost să las ceva copiilor, să știe de unde vin. După ce am început să scriu, și prietenii au citit, au zis, mă, poate să intereseze și pe multă altă lume. 

Am terminat cartea. După ce s-a publicat, am zis ”acuma o facem în engleză” și o tipăresc eu pe banii mei într-o sută de exemplare pentru familie și prietenii care nu știu românește. Și am tradus-o cu ajutorul băiatului mic, Adam, și a fost o experiență, pentru că eu îi spuneam în engleză ce vreau să spun și el punea în stil literar.

L-am prevenit să nu pună prea literar pentru că am vrut să păstrez engleza străinului. Dar, ce a fost interesant pentru mine a fost să văd prima reacție a unui cititor englez la o carte de memorii scrisă de un est-european român. N-a înțeles o mulțime de lucruri (Adam, n.red.). 

Și să vă dau un exemplu. La episodul când spun că părinții mei au fost preveniți că dacă nu intră la cooperativă nu sunt eu primit la liceu. Țineți minte? Adam se oprește și zice ”Stai puțin, că nu înțeleg. Ce legătură este între o cooperativă meșteșugărească și o școală? Ce legătură au una cu alta?”.

Și am început să-i explic. Nu, n-a înțeles. Și la un moment dat îmi pune întrebarea: ”Tata, spune-mi și mie o chestie, care e legătura? Sunt aceeași instituție?”. Și atunci mi-a căzut fisa, zic da, e comunism, toate sunt legate de Partidul Comunist. Partidul Comunist a dat ordin că dacă nu renunță la micile lor întreprinderi de mici meseriași, nu sunt primit la școală. A înțeles, dar doar la nivel cerebral. Și au fost multe din astea. Și atunci mi-am dat seama că memoriile mele nu pot fi pentru un cititor englez decât dacă dau o mulțime de explicații și dând o mulțime de explicații se pierde tot farmecul. 

Am publicat cartea în engleză, are cu 100 de pagini mai puțin pentru că am scos foarte multe. N-are farmecul cărții românești din cauza traducerii, dar le-a plăcut la copii și soția mea englezoaică și la toți prietenii mei.

Am publicat-o în tiraj restrâns, numai pentru ei, pentru că ăsta a fost obiectivul principal al scrierii memoriilor. Pe coperta versiunii engleze este o imagine dintr-un parc, toamnă, copaci fără frunze și o bancă goală, și este acuarela unui prieten din Israel. Este ce-a spus Adam că, după ce mor, o să ridice o bancă acolo în memoria mea. 

Rep.: Povestiți că în copilărie vă gândeați frecvent la moarte și la care sunt cele mai ușoare moduri de a muri, împușcat din spate în timp ce te joci, apare recurent ideea morții și spuneți că simțeați că nu mai sunteți doar pentru că nu vă vedeați. Terapeuții ar spune astăzi că nu erau poate episoade de anxietate, dar secvențe de anxietate. Dar, cu toate astea, din carte reiese că ați avut o copilărie fericită împreună cu familia, cu verișorii, cu părinții, cu multe “bonusuri”. Dar, totuși, ce frici purtați în tinerețe, ce tristeți? 

D.G.: Nu, nu, nu era tristețe. Era un sentiment de inutilitate. Îl exprim foarte bine în discuția pe care o am cu Dani când avea 12 sau 13 ani, când m-a întrebat ce rost are viața dacă tot murim. Eu asta am avut-o când eram tânăr. Pentru ce să înveți să faci eforturi când totul e inutil. Bineînțeles, toți avem întrebarea asta, pentru că se termină. Dar tocmai acest sentiment al inutilității mi-a dat curajul să merg înainte, pentru că am zis asta este. 

Rep.: Dar pare în carte că uneori ați mers cu frâna de mână. 

D.G.: Nu, nu. Nu știu dacă am dat impresia asta, da, am zis domne, asta este, trebuie să fac the best of what I can. Și am continuat să fac și am primit șuturi în fund, pași înainte, și am găsit că n-am alternativă. Ori mă sinucid, ori încerc să fac tot ce se poate. 

Iar când am citit ce a spus Vittorio Gassman, când a fost întrebat, am zis uite, are dreptate, are perfectă dreptate. ”Nu grăbi ceva ce oricum vine”. Și frica de moarte pe care am avut-o ca adolescent s-a diminuat, cu timpul dispărând complet.

A încetat să îmi mai fie frică, a devenit dezgust față de sfârșitul ăsta al unui univers. Știți că în iudaism se spune că cine salvează o viață, salvează un invers. Eu am luat-o invers, cine omoară o viață, omoară un univers.

Odată cu moartea mea moare universul. Odată cu moartea fiecărui om moare universul, pentru că pentru el dispare tot. Or, am citit un gând de-al lui Eugen Ionescu, m-a emoționat mult. L-a întrebat cineva de ce ți-e frică cel mai mult în viață și el a răspuns mă îngrozește ideea că soția mea și fata mea vor muri într-o zi. Cu alte cuvinte, că n-o să le mai vadă. Or, cred că la asta se reduce frica de moarte, că n-o să-ți mai, n-o să-i mai vezi pe cei dragi, n-o să mai vezi universul tău. În ultimă instanță totul e egoist. Când dăm bani la cerșetor e tot egoist, că ne simțim noi bine. 

Rep.: În Israel cu ce frici ați plecat?

D.G.: Nu. În Israel am plecat complet entuziasmat, complet entuziasmat că mă duc la o țară liberă. Trebuie să specific că nu știam nimic despre Israel când am plecat. M-am născut și am trăit într-o familie laică. În ciuda faptului că bunicul era foarte religios, toți copiii lui au fost atei. Pentru că bunicul era religios, dar era de părere că religia e o chestie personală, nu trebuie impusă nimănui. 

Eu am zis mult mai târziu că trebuie tratată, am zis într-un articol, că trebuie tratată ca activitatea sexuală, în particular acasă. Ori, cu timpul a dispărut total această frică de moarte. E și ilogică, pentru că atâta timp cât ți-e frică ești viu și când ești mort nu mai poate să îți fie frică. Dar, în multe privințe suntem ilogici. 

Rep.: Așa că rămâneți la ideea că cea mai frumoasă moarte, sau ușoară, e ”împușcat prin spate, în timp ce te joci cu copiii”? 

D.G.: Exact. Când te joci cu copiii.

Rep.: Când am citit cartea au fost trei momente foarte emoționante, până la lacrimi. Le intuiți?

D.G: Una e moartea soției. Vreau să vă fac o mărturisire pe care n-am făcut-o până în prezent. Am un prieten foarte bun, Nicu Teodorescu, care a lucrat și el la BBC și cu care sunt aproape, am făcut vacanțe împreună, e mai mult decât familie și acum vreo doi ani mi-a zis, Dorian, hai să înregistrăm cartea. Facem un audio. Și zic – ”Pentru ce?”. Și zice – ”Uite așa, s-o avem”. Bun. Și în fiecare duminică mergeam la el și înregistram. Acum o lună am ajuns la capitolul ăla și când am citit, am izbucnit în plâns. A venit și m-a consolat, a zis ”Nu-i nimic, nu-ți face nicio problemă. Reluăm”. Am reluat și iar m-a podidit plânsul. Zice, ”Mai bea puțină apă și reluăm”. A patra oară când am citit, mi-a tremurat puțin vocea, dar n-am mai plâns. Zice ”Lăsăm așa, așa e bine”. Sunt 30 de ani de atunci, 34 de ani și tot nu pot să citesc. Și m-a întrebat Alexandra (fiica pe care Dorian Galbinski o are cu prima soție, n.red.) – ”Bine, dar, ești căsătorit cu Marjorie de 30 de ani, ai doi băieți”. Zic: ”Alex, nu poți să uiți”. 

Poți să pretinzi că te obișnuiești, dar nu, nu se poate uita pentru că e parte din tine. O să fie cu mine până mor. 

La Radio România Cultural, este un domn care m-a intervievat timp de o oră, acum un an, când am luat premiul Romulus Rusan și mi-a zis la sfârșit: ”Am citit cartea, domnule Galbinski, mi-a plăcut foarte mult, vorbiți foartea putin de a doua soție, Marjorie”. Zic: ”Da, pentru că e o femeie extraordinar de modestă și mi-a zis că nu vrea să scriu despre ea. Să scriu doar că a venit la cină atunci și încă mai e aici și acum”. Exact așa am scris. În versiunea în engleză este – ”În continuare aici, doi băieți și 30 de ani mai târziu”. Zice: ”Dar eu m-am îndrăgostit de prima dumneavoastră soție”. Mi-a mers la inimă ce mi-a zis. Care-s celelalte două momente? 

Rep.: Nu știu dacă dumneavoastră vă dați seama, dar cartea dumneavoastră e scrisă în două tonuri. E până la moartea soției, foarte veselă, are un ritm foarte puternic, foarte dinamică și plină, presărată de glume. Iar după moartea soției se schimbă tonul complet. 

D.G.: Da, pentru că încep alte morți în familie. 

Rep.: Altă secvență emoționantă este când v-ați revăzut colegii de la liceu și ați început să retrăiți secvențele din trecut. E plin de haz acolo, dar e un haz care emoționează mai mult. Mai ales ultima secvență în care pare că, mulțumindu-le oamenilor dragi din viața dumneavoastră, vă luați la revedere.

D.G.: Am zis că trebuie să opresc la un moment dat, că nu pot să-mi descriu și moartea și am zis bun, le povestesc numai până aici. Dacă mai așteptam până acuma aș fi scris despre ultimul succes din familia mea, băiatul mic care lucrează de un an la grupul Economist.

Da, vorbesc de succesele mele și de ale prietenilor mei cu care suntem o familie și mulți au scris că este o carte a prieteniei și au avut dreptate pentru că după familie este al doilea mare bun al meu. Am grijă de prieteniile astea permanent, suntem în contact, ne vedem când putem și se spune că dacă ai un prieten ești binecuvântat de Dumnezeu. Eu am fost din punctul ăsta de vedere binecuvântat de nu știu câte ori. 

Mulți îmi spun bine, da pentru o prietenie trebuie doi. Zic da, poate și eu am un anumit merit și acum câteva zile, prietenul meu foarte bun, Mihai Vasilescu, chiar mi-a zis: ”Băi, ce noroc am avut noi doi. Fiecare din noi avem un prieten minunat”. 

Rep.: Întrebarea mea de la capitolul ăsta, pe care mi-ați furat-o, era dacă ați plâns scriind secvențele astea și dumneavoastră? 

D.G.: La secvența asta n-am plâns (cu colegii, n.red.). La secvența asta am scris cu tristețe. Eu mă apropii de 80 de ani. Anul viitor fac 80 de ani. Toți îmi spun, mă, se vede că ai trăit în Occident și e adevărat, pentru că am avut o viață mult mai ușoară decât au avut ei aici. Noi n-am stat la cozi, nu am suferit de frig, am avut îngrijire medicală mult mai bună și într-adevăr, mulți dintre ei arătau mult mai dărâmați decât eram noi. 

Și țin minte că acum câțiva ani a venit la Londra un ziarist din București, Horia Tabacu, care a murit între timp, și stăteam la mine în grădină într-o după-amiază de vară, în șezlong și beam un whisky, era o zi extraordinar de frumoasă și el mi-a zis: ”Eh, acum înțeleg de ce voi arătați cu 20 de ani mai tineri decât noi și e ceva în asta”. Or, a fost și multă tristețe să-i văd pe mulți foarte dărâmați, foarte triști pentru că ceaușismul și comunismul au lăsat urme foarte, foarte grele asupra generației mele. 

Rep.: A propos de comunism, are cumva legătură. Ați vorbit în carte despre curaj, ați vorbit foarte mult despre termenul de curaj și spuneați că prezența curajului nu înseamnă absența fricii pentru că ar fi inconștiență. Ați fost un curajos în alegerile de cotitură pe care le-ați făcut în viață?

D.G.: Nu știu dacă am fost curajos, dar în toate momentele în care a trebuit să iau o decizie care era poate periculoasă, țin minte că am stat, am ezitat, am cântărit și până la urmă m-am aruncat cu capul înainte, pentru că am avut toată toată viața și le-am spus și copiilor mei, dacă stai să despici firul în patru sau în 16, până la urmă toate argumentele este să nu faci nimic. Or, dacă vrei să faci, te arunci cu capul înainte și faci.

Rep.: Vă amintiți vreo situație în care n-ați avut curaj să luați o decizie importantă? 

D.G.: Nu. Prima decizie care a lăsat urme adânci pe corpul meu, cred că aveam vreo 16 ani și eram la digul mare și era care se aruncă acolo la 8 metri prin două blocuri de piatră. Blocul pe care stăteam era puțin înclinat și a venit unul și zice mă arunc eu primul. S-a aruncat primul, dar din cauza înclinării s-a lovit de blocul prin care a trecut și a avut o zgârietură de aici (de la șold, n.red.) până pe picior. Eu am venit al doilea și am stat, ”m-arunc, nu mă arunc, m-arunc, nu mă arunc” și până la urmă m-am aruncat și am și eu o cicatrice, dar mult mai mică (râde, n.red.). 

Asta a fost. Chestia cu curajul nu-i de la mine, este de la un ziarist de la Radio Israel care a venit să ne intervieveze atunci pe front și când mi-a zis că ”Ați fost foarte curajos” și eu am zis ”Ce curaj, că am făcut pe noi de frică”, și el mi-a zis ”Păi, ce crezi că curajul e să nu-ți fie frică? Nu, curajul este să-ți fie frică, dar să continui să funcționezi”. A avut dreptate. 

Rep.: Din carte pare că viața dumneavoastră arată așa astăzi datorită, sau din cauza, hazardului. Și, din punctul meu de vedere, sunt trei momente de cotitură în care hazardul v-a pus stăpânire pe viață: Când ați trimis o scrisoare anonimă prin care înștiințați autoritățile că ați depus cererea de emigrare, și a funcționat, apoi în război, când ați fost retras de pe tancuri din cauza vertebrei deplasate. V-au retras de pe tancuri și tancul respectiv, în care ar fi trebuit să fiți, a explodat și ați pierdut un coleg. Și al treilea moment, când socrul dumneavoastră s-a înscris la BBC cu numele dumneavoastră și ați rămas acolo patru decenii, deși nu îndeplineați multe condiții. 

D.G.: Dar asta nu e caracteristic vieții mele. Asta se aplică la toată lumea, la absolut fiecare dintre noi. Viața dumneavoastră este decisă zilnic de o mulțime de evenimente care ni se par mici, că ați cotit-o la dreapta, în loc să o cotiți la stânga, că ați plecat la ora 5:00 în loc să plecați la ora 7:00, toate chestiile astea jalonează viața zi de zi.

Când le-am povestit băieților, lucram la carte și le-am povestit cum am ajuns în Israel. Țineți minte scena de pe vapor când ne-au repartizat o casă undeva și am refuzat-o. Și am mai așteptat două ore și mi-a dat altă casă. Zic, dacă nu așteptam cum ar fi vrut tata să plecăm, zic viața mea lua o cotitură complet diferită.

Nu ajungeam acolo unde am ajuns. N-aș fi cunoscut-o pe Anda, socrul meu nu ar fi scris la BBC, voi nu v-ați fi născut. Dacă vă gândiți bine, așa este. Viața noastră e determinată zilnic de tot felul de chestiuni. 

Rep.: Bun, dar dumneavoastră spuneți că nu aveți o relație foarte apropiată cu Dumnezeu, deci cum explicați asta…

D.G.: Nu sunt ateu, dar eu am o relație foarte bună cu piticul meu, cu care mă cert, cu care mă sfătuiesc. 

Rep.: Asta voiam să vă întreb. Cum numiți întâmplările astea? Punctele astea de cotitură? Sunt destin, sunt hazard, sunt decizii luate sau ce sunt?

D.G.: Cred că sunt hazard. Deși, deși știți că e o glumă în românește, zice este soarta destinului pe care și-o face omul cu mâna lui. Dacă ajungeți la o răscruce, da, să zicem că sunt trei poteci de acolo în direcții diferite. N-o să apucați pe niciuna din ele întâmplător.

De exemplu, pe una e un drum care duce spre îmbogățire, pe alta este un drum care duce spre o familie fericită, pe a treia este un drum care duce spre o viață de om singuratic, artist.

Nu alegeți la întâmplare. Caracterul dumneavoastră vă împinge, sau piticul vă împinge spre ce vreți dvs. să faceți. 

Rep.: Piticul din inimă sau de pe creier? 

D.G.: De oriunde îl aveți. Deci, într-un fel e determinism. Dar lucrurile se întâmplă așa cum am spus-o și în carte, atunci când șansa întâlnește necesitatea. Deci șansa e hazardul. Ce-ți aruncă în față viața, iar ce ești tu decide dacă să ia sau nu. Puteam eu să zic nu, când socrul meu a făcut asta, puteam eu să zic nu mă duc la BBC? Nu puteam să zic. Era clar că o să mă duc, pentru că așa am fost programat prin educația mea, prin ce am citit, cum să refuz eu să mă duc la Londra și să lucrez în radio? 

Rep.: La lansarea cărții ne-ați povestit de bancul pe care vi l-a spus Prințul Philip și pe care nu l-ați povestit nimănui. Nu sunt naivă să vă rog să mi-l spuneți, dar sunt și alte persoane, oameni politici sau persoane importante care v-au încredințat secrete și dvs. le-ați păstrat? 

D.G.: Da. Nu secrete. Oameni care au uitat că nu sunt intim și mi-au spus păreri despre alți politicieni pe care n-ar fi trebuit să mi le spună, Lorzi în general și politicieni din Camera Comunelor. Nu, niciun ministru sau prim-ministru pentru care am lucrat, dar la Camera Lorzilor mergeam foarte des.

Rep.: Deci în viață v-a ajutat mai mult să fiți tăcut atunci când trebuie sau să vorbiți atunci când trebuie? 

D.G.: Eu cred că m-a ajutat mai mult să tac când trebuie. Deși văd că nu suficient, în comparație cu nevastă-mea englezoaică. Ea într-adevăr știe să tacă. Adică la un moment dat băiatul meu mic mi-a zis, tata, eu știu aproape tot despre trecutul tău, dar foarte puțin de-a lu mama. Și maica-sa zice: ”Taică-tu are un trecut interesant, al meu nu e foarte interesant”. De aia nu știi, n-ai ce să știi. 

Rep.: Spuneți în carte la un moment dat că i-ați dat dreptate bunicului care a spus că viața a trecut ca un glonț. A trecut prin aer sau a străpuns? 

D.G.: Nu, nu a străpuns. A trecut pe lângă. 

Rep.: Aveți vreun regret dacă vă uitați în spate? Dacă sunteți din nou în momentul 1965, în Constanța, ați fi plecat în altă parte, ați fi plecat din Israel în altă parte, sau ați fi ales altă cale? Ați mai fi dat vreo șansă României?

D.G.: Regrete mari nu am. Am regrete mici, din viața de zi cu zi. Dacă aș fi să retrăiesc, nu le-aș mai repeta.

Rep.: V-ați întors în România în anii 90, când veneați cu birourile BBC. Apoi în 2012 și acum, în 2023. Cum găsiți Constanța astăzi, în 2023, față de acum 10 ani și acum 20 de ani? 

D.G.: Pot să vă spun că am găsit schimbări de la an la an. Și nu vorbesc aici numai de schimbări de infrastructură, care-s foarte importante și ele, dar am găsit schimbări în comportamentul oamenilor.

Am găsit schimbări în bine, am găsit funcționari publici mult mai politicoși decât înainte și mi-am dat seama că este rezultatul deschiderii. Multă lume a călătorit, multă lume a învățat.

Este o experiență pe care am avut-o și în Israel. Israelul anilor 65, când am ajuns eu acolo, era o experiență destul de dură. Era statul înființat de abia 18 ani, cu lume din toate colțurile globului, obiceiuri diferite, cu maniere diferite, ș.a.m.d.

Da, și israelienii au călătorit, au învățat, țin minte când am mi-am luat carnetul de conducere în Israel, să ieși dintr-o stradă secundară în una principală îți lua ore, nu te lăsa nimeni să ieși.

Acuma îți dau voie să ieși. Se oprește și-ți face semn să treci, exact ca-n Anglia, pentru că au învățat. Deci, știu că aici criticați foarte mult. Îi criticăm întotdeauna pe cei pe care îi cunoaștem cel mai bine. Cu ai noștri suntem cei mai severi. Dar eu pot să vă spun ca outsider că merge spre bine. 

Rep.: Și România cum merge?

D.G.: Și România merge spre bine. A făcut o alegere foarte bună, cu NATO și cu Uniunea Europeană, pentru că vedeți ce se întâmplă în Est. 

Rep.: Urmăriți presa din România?

D.G.: Nu prea, recunosc, dar citesc G4, citesc Contributors… 

Rep.: Voiam să vă întreb cum vedeți dumneavoastră că arată presa în România astăzi? Dacă ați înființa o redacție aici, cu ce ați începe și cum ar arăta? 

D.G.: Nu cunosc prea bine ca să-mi pot da o părere, dar în general cred că peste tot presa la ora actuală, fiecare are o agendă. Și poate e normal asta, nu știu. Eu am lucrat fără agendă. Acum am impresia că și BBC are o agendă. Poate nici ei nu știu.

Dacă aș înființa o redacție aici aș înființa-o cu oameni care au suficienți bani ca să nu aibă nevoie de salariu, să nu depindă de un salariu, și să nu depindă de șef, în sensul că să scrie exact ceea ce simt, nu ceea ce li se indică să scrie. Din punct de vedere politic mă refer. Eu scriu în continuare și public la diverse publicații, la Contributors, la Babel… Fără bani, nici nu pretind bani.

Pentru că vreau să scriu când vreau eu și ce vreau eu. Dacă vor să publice bine, dacă nu, nu. Până acum au publicat tot, pentru că în momentul în care depinzi de cineva, știți cum se spune în engleză, cine-l plătește pe cimpoier, îi comandă ce să cânte. 

Rep.: Să revenim puțin la BBC. Când spuneți că ”are agendă”, la ce vă referiți?

D.G.: O anumită linie.

Rep.: Dată de cine? 

D.G.: De direcțiunea ziarului.

Rep.: Care sub ce influență trage linia respectivă, dă agenda respectivă? 

D.G.: De opiniile patronului.

Rep.: Patronul care se supune cui? Politicului, oamenilor de afaceri, serviciilor? Pot fi toate? 

D.G.: Toate. Și fiecare.

Rep.: Și în România este asta, astăzi? 

D.G.: Cred că este și în România, de ce n-ar fi? Sunt convins că în Anglia este, și în Statele Unite este. Asta e părerea mea și nu e o teorie a conspirației, e o chestie de bun simț, adică firesc, dacă mă plătești, trebuie să te ascult, chiar dacă nu-mi dai ordin direct, dar prin aluzii mă faci să înțeleg. Și vreau să vă spun ceva, știu asta din experiență. Un ziarist inteligent, dacă vrea să influențeze, o poate face extrem de inteligent, fără ca cineva să-și dea seama. Numai el știe.

Rep.: Cum este BBC astăzi, comparativ cu BBC-ul de acum 50 de ani, când dumneavoastră ați început să vă formați acolo? 

D.G.: BBC-ul ar vrea să fie la fel cum a fost. Numai că oamenii s-au schimbat. Acum taberele sunt mult mai bine definite. Or, la noi s-a ajuns, probabil că și la dumneavoastră e la fel, ca prieteni, mai ales acuma, de când cu Gaza și Israel, prieteni de-o viață, să nu mai poată discuta.

Tu citești The Guardian, eu citesc Daily Telegraph, n-avem ce discuta unul cu altul. Lumea a devenit mult mai intolerantă, acceptă mult mai greu părerile opuse. Și ați auzit că am spus atunci, cu episodul ăla de la redacția de știri cu extremiști israelieni și extremiști evrei, asta depinde și de redactor, dacă redactorul are o părtinire într-un anumit sens și se scurge în ce a scris, asta-i linia.

Când eram la BBC, m-a întrebat cineva care e de fapt linia BBC-ul și i-am dat răspunsul standard: BBC-ul n-are nicio linie, ci are linia pe care cred ascultătorii cred că o are.

Rep.: Ați adus vorba de conflictul din Israel. Cum comentați faptul că BBC nu își asumă termenul de terorism pentru o organizație de tip Hamas. 

D.G.: Asta pot să înțeleg foarte ușor. Ei sunt convinși că așa trebuie. Eu nu mai sunt convins astăzi că așa trebuie, pentru că nu mai este imparțialitate. Să luăm un exemplu.

Dacă BBC-ul vrea să spună ceva despre conflictul ăsta în termenii imparțialității, intervievează un israelian și un cetățean al Gazei, da? Israelianul, care trăiește într-o țară liberă, poate să-i spună îl detest pe Netanyahu și guvernul lui de ultra-religioși și am să votez împotriva lor. Nu pățește nimic.

Dacă cineva din Gaza spune ”Eu detest Hamasul și aș vrea să dispară”, dispare el în următoarele 10 minute. Or, asta nu mai e imparțialitate. BBC vrea să prezinte opiniile a doi de o parte și de alta a baricadei, dar nu este, că BBC nu o să spună înainte: ”Omului ăsta îi e frică de ce spune”. Dacă ar spune asta, ar fi acuzat iarăși că nu e imparțial.

Or, nu se mai poate și sunt unii, mulți, care spun că BBC-ul nu mai poate să țină asta. BBC-ul vorbește unui public care poate nu-i foarte educat, nu poate să discearnă singur, deși BBC-ul spune că el dă fapte ca tu să-ți faci opinia singur. E, mulți nu sunt în stare să-și facă opinia și BBC-ul ar trebui să fie lider de opinie. Sunt acolo oameni inteligenți să spună ei ce e bine și ce e rău. Să ne dea el valorile. BBC-ul refuză să facă asta și atunci e acuzat că ține cu o parte sau cu alta.

În 1982, cred, când a fost campania împotriva Argentinei, Insulele Falkland, guvernul a cerut BBC-ului să transmită la secția pentru Argentina anumite comunicate guvernamentale și BBC a refuzat. BBC i-a spus nu, vă dăm un canal, o frecvență radio, dar spuneți că e guvernamental. Noi nu ne băgăm în chestia asta.

Ăsta a fost al doilea scandal major între guvern și BBC. Primul a fost în 56, în campania din Suez, când BBC se adresa soldaților britanici din Suez și le spunea ce căutați voi acolo? Sunt mulți care cer desființarea taxei de televiziune.

Rep.: De ce credeți că s-a ajuns aici? 

D.G.: Cred că de la political correctness (excesul de corectitudine politică, n.red.). Dar asta nu e numai la BBC, este o chestie generală, peste tot.

Rep.: Poate deveni toxic lucrul ăsta? 

D.G.: Eu cred că da și vreau să vă spun că asistăm acum la reacții împotriva corectitudinii politice și care, deși au fost așteptate cu multă speranță de unii, eu cred că sunt foarte periculoase.

Rep.: Creșterea curentului extremist de dreapta.

D.G.: Exact.

Rep.: Și sunt un pericol? 

D.G.: Cred că da. Vreau să vă spun un lucru, unul din cele mai mari păcate ale oamenilor, după părerea mea, este că nu știu unde să se oprească. Nu știu până unde se meargă. Și pot să vă dau o mulțime de exemple. Chiar când am plecat din Londra, directorul unei școli i-a anunțat pe părinții copiilor că nu va pune la dispoziție tăvi cu nisip pentru copiii care se declară pisici. Așa cum mulți bărbați s-au declarat femei, sunt copii care s-au declarat că ei sunt pisici și nu mai e o glumă, este absolut aiuritor ce se întâmplă. Or, când să merge așa de departe cu tâmpeniile astea, reacția nu poate să fie decât îngrozitoare.

Rep.: De ce refuzați momentan să vorbiți despre războiul din Israel?

D.G.: Cum a izbucnit războiul din Gaza și Israel, am fost invitat de televiziuni, radiouri și ziare să comentez. Și le-am răspuns la toți foarte frumos și foarte politicos: ”Mă măgulește încrederea dumneavoastră dar vă explic imediat de ce sunt nevoit să refuz”. Lăsând la o parte faptul că problema este extraordinar de complexă și se dezvoltă cu o rapiditate nemaipomenită de la oră la oră, fapt care mă face să cred că numai un inconștient sau un ziarist foarte curajos abordează subiectul, eu am și un interes personal ca să mă abțin.

Mai am prieteni și rude în Israel care m-ar putea acuza de nesimțire că din siguranța distanței de la Londra, eu îmi permit să fac comentarii despre momentele prin care trec ei acolo. Zic ”Așa că lăsați-mă și contactați-mă din nou, după ce se încheie toată povestea, și atunci putem vorbi”. Toți mi-au zis: ”Te înțelegem foarte bine, Dorian, nicio problemă”.

Rep.: Pe dumneavoastră vă îngrijorează creșterea fenomenului de extremă dreapta în Europa, și chiar și în America? 

D.G.: Sigur că mă îngrijorează.

Rep.: Până unde credeți că va crește? Ne întoarcem la anii negri 30-40? 

D.G.: Nu cred și sper, sper că nu. Dar vreau să vă spun, la un moment dat asta are o dinamică a ei și poate să scape de sub control. Democrația este o pojghiță extraordinar de subțire care se poate prăbuși foarte rapid. E mai greu să o recapeți decât să o pierzi. Și așa cum, dacă țineți minte episodul cu scutierii, când eu i-am spus lui Radu: ”Nu pot să pățesc nimic, sunt cetățean britanic”. Când mi-am pierdut vigilența. Și atunci mi-am dat seama că mi-am pierdut vigilența, că orice se poate întâmpla oricând.

De asta le este greu copiilor mei, care s-au născut în libertate, să înțeleagă prin ce am trecut noi și dvs. aici. E foarte greu. Eu, o dată, nu mai țin minte cu ce ocazie, cu mulți ani în urmă, vorbeam cu prietenii de diferența dintre experiențele pe care le au unii și alții care au aflat despre ele și mi-a venit așa și le-am zis băi, este exact ca dacă am împărți lumea în două categorii, ăia care au fost la Auschwitz și au supraviețuit și ăia care au citit despre Auschwitz.

Și mi-au zis da, uite ce comparație nemaipomenită. Așa-i și cu copiii mei. Ei pot să înțeleagă la nivel cerebral ce înseamnă comunismul sau fascismul, dar nu pot să își dea seama ce înseamnă pe pielea lor.

Rep.: Este antisemitismul un fenomen în creștere? 

D.G.: Eu cred că da, deși eu am discuții și am avut toată viața cu prietenii mei care nu vor să accepte ce le spun eu, că unele nu sunt manifestări de antisemitism, ci de prostie, de incultură.

Rep.: Dar sunt periculoase. 

D.G.. Sigur că-s periculoase, că Victor Eskenasy, prietenul meu, îmi spunea – dacă merge ca o rață, dacă măcăne ca o rață, înseamnă că-i rață. Adică nu contează din ce motiv a spus-o. Rezultatul contează.

Rep.: În contextul războiului, ați văzut că sunt mesaje din ce în ce mai violente și mai violente împotriva comunităților evreiești de peste tot. 

D.G.: Bineînțeles, pentru că mulți aud numai ce vor să audă. Și mai ales astăzi cu AI, cu inteligența artificială, mulți spun – ce-mi arăți tu nu e o dovadă, e o minciună, fake news. Cu alte cuvinte poți să-i arăți orice dovadă, el nu acceptă. Așa că e foarte periculoasă alunecarea asta.