Doru Căstăian: Cu o ușoară stare de rău, despre starea de bine

Se vorbeşte mult, în ultima vreme, despre starea de bine a elevilor şi despre ce ar trebui să facem ca s-o obţinem. Am stat şi m-am întrebat câteva clipe dacă eu, elev fiind, m-am simţit bine la şcoală. Am încercat să fiu obiectiv, să scot aşchiile faptelor din ghemul amintirilor şi să mă întreb sincer dacă am fost mulţumit, dacă starea mea generală dominantă a fost, până la urmă, una de bine. N-aş şti să răspund exact.

Lumea mea de elev era o lume compactă şi parfumată, în care am avut norocul să mă învârt inconştient şi fericit, ca orice copil sănătos şi roşu în obraji iarna (sau după meciurile de fotbal).

Era, în anumite privinţe, o lume mai violentă. Doamna învăţătoare ne-a arătat afecţiunea aceea în care era mereu amestecată niţică agresiune, cu care era familiar orice elev al anilor `80, m-a lăudat, dar m-a şi lovit la palmă atunci când meritam, cu muchea riglei şi cu metodă, alături de toţi ceilalţi, fără ură şi fără părtinire. Am avut şi ceva perciuni smulşi. S-au mai întâmplat şi ceva lovituri de arătător, stângeri violente de obraji (ştiţi cum doare?), lovituri artistice aplicate cu un breloc din piele împletită (domnul profesor de desen, artist fiind, s-a dovedit ceva mai creativ). N-am să uit vreodată palma puternică şi absolut suprinzătoare primită în timpul unei inspecţii la clasă pentru că suflasem unui coleg un răspuns. Ţineam la domnul profesor de muzică, era mereu amuzant, îmi dorisem doar să iasă bine ora. A ieşit bine. Domnul inspector a părut încântat de fermitatea cu care fusese inhibat un asemenea comportament profund incorect din punct de vedere moral.

Nu le-am purtat niciodată pică domnilor profesori. Aveau, poate, frustrările lor. Deşi mulţi considerau absolut firesc acest mod de a proceda. Aşadar, la fel ca orice elev din România, am fost câteodată jignit, pedepsit preventiv, ruşinat în faţa clasei. Am avut ore înaintea cărora îmi era frică, uneori o frică foarte intensă… Dar şi ore plăcute, în care mă puteam în sfârşit relaxa şi chiar arunca furiş câte o privire către colega care-mi plăcea sau aiurea, pe fereastră.

Aş minţi dacă aş spune că am fost profund nefericit. Era, în fond, singura lume pe care o ştiam, o lume care, ca oricare alta, conţinea o cantitate oarecare de suferinţă, nedreptate şi agresiune. Violenţa din clasă era numai o varietate a brutalităţii pe care o întâlneam cotidian. În cartierul meu, pe vremea când eram în gimnaziu şi în primii ani de liceu, încă se mai întâmpla câte o sacrificare de porc în spatele blocului, găini erau decapitate la ordinea zilei, copiii aruncau uneori cu pietre unii într-alţii şi nu cred că voi uita vreodată momentul când „băieţii mai mari” de la blocul vecin au ars de vie o pisică pe care turnaseră în prealabil gaz.

Am fost lovit de maşină de două ori, mi-am tăiat accidental venele într-un fund de borcan, am fost la un pas de a rămâne spânzurat între sârmele pentru rufe ale unui vecin şi am ajuns în spital pentru câteva zile după ce un leagăn metalic m-a lovit în cap. N-am ştiut însă niciodată ce este bullying-ul. Cu băieţii mă jucam în curtea şcolii, mai povesteam despre fotbal („În anul 2000, când Steaua va muri, Dinamo la pomană, Oţelul campioană!”) şi ne strângeam să vedem pe casete VHS concerte. De bătut ne mai băteam, dar nu ne purtam vreodată pică.

Revenind la binele din şcoală, profesorii erau pentru noi puternici şi imprevizibili ca nişte zei. Şi, ca spre nişte zei, priveam temători. Erau caractere şi temperamente diverse, desigur, dar niciunuia nu i-ar fi trecut vreodată prin cap că s-ar fi putut considera egalul sau partenerul elevilor… Cei mai mulţi nu erau nişte piscuri intelectuale (cu excepţiile de rigoare, am avut şi profesori realmente cultivaţi), deşi nu apreciau cu adevărat decât un sistem al premianţilor, în care doar învingătorii contează. Celorlalţi li se permitea cel mult să-i admire şi să se lase motivaţi de premianţi. Aş minţi însă dacă aş spune că nu le păsa de noi. Celor mai mulţi le păsa şi s-au străduit să ne înveţe câte ceva, ba chiar să ne arate uneori afecţiune în felul rigid şi schematic al puritanilor.

Când am ajuns profesor, nu ştiam exact ce am de făcut, dar ştiam prea bine ce nu aveam să fac niciodată. Nu aveam prea multe de luat de la profesorii mei în practica mea pedagogică. Poate doar câteva lucruri. Căldura şi dorinţa sinceră de a-i învăţa pe ceilalţi pe care le simţisem la profesoara mea de istorie din liceu, doamna Rotaru. Ceva din erudiţia profesorului de literatură universală, domnul Leonte. Ceva din umorul negru moderat şi din modul hâtru de a fi al doamnei Traian, profesoara mea de germană. Ceva din delicateţea profesoarei mele de engleză din gimnaziu, domnişoara Matei. Ceva din umorul melancolic al domnului Bercu, profesorul meu de matematică, un ins capabil şi deştept, exilat între umanişti care dispreţuiau matematica. Ei au fost exemplele mele de umanitate într-o lume în care, altminteri, domneau, ca şi acum, mai degrabă atenţia aproximativă şi autosuficienţa.

Ca profesor, am vrut să fac lucrurile altfel. Am încercat să nu jignesc şi să nu nedreptăţesc vreodată un copil. Am considerat că fiecare tânăr are dreptul să fie respectat, nu doar verbal, ci, de asemenea, cu fapta. Am vrut să fac din orele mele nişte mici agora, nişte spaţii deschise în care fiecare să aibă dreptul să spună ce crede. În care să polemizăm fără a ne jigni. În care să greşim fără teamă. În care să ne pasionăm de diferite lucruri, pe care apoi să le scormonim cu nesaţ. Am încercat să pun carne pe toate truismele universului motivaţional de azi: să fiu atent la fiecare copil (la fel de banal-unic-extraordinar ca oricare altul). Să ajut, să îndrum, să înţeleg şi să-i îndemn şi pe ei să fie aşa. Să-i învăţ să fie la rândul lor atenţi unul cu altul. Să-i învăţ să le pese.

• Citește integral pe Edupedu.ro analiza semnată de Doru Căstăian