Doru Căstăian: Despre vocația profesorului, de Paște

Să vorbim puțin despre centrarea pe elev și despre legătura acestui concept cu ideea de vocație pedagogică.

Pentru mine, nu este decât o străveche intuiție pedagogică îmbrăcată în haine noi, deși nu foarte noi. Una dintre ideile valoroase și ambivalente pe care ni le-a lăsat moștenire rousseauismul. Ideea e așadar suficient de veche cât să fie o parte a culturii pedagogice europene și suficient de imersată în politicile contemporane ca să pară (unora, cel puțin) suficient de nouă. Extrasă din contextul romantic în care a apărut, ideea este scufundată acum în contextul neofuncționalist, utilitarist și antreprenorial al epocii noastre. Personal, prefer un alt jargon pedagogic, în care este încă loc pentru terminologie filosofică și practici dubitative. Prefer cadre teoretice care să surprindă mai bine posibilitățile ființei umane, chiar dacă procedez într-un anume sens, „neștiințific”. Pentru mine, centrarea pe elev trece prin experiențele spiritului, prin artă, literatură, știință. Cadrul meu este eclectic, dar e singurul pe care îl găsesc satisfăcător.

Revenind, așa cum o văd eu, centrarea pe elev nu este atât o chestiune de focalizare a resurselor (materiale și umane) către cel care trebuie educat. Nici înțelegerea faptului elementar că tot ce se întâmplă într-o școală ar trebui să urmărească binele elevului. Nici faptul că, până la urmă, cea mai importantă ființă dintr-o comunitate școlară ar trebui să fie cel pe care vrem să îl educăm. Acestea sunt până la urmă truisme.

Discuția despre cum ar trebui să ne raportăm la elevii noștri este adesea gâtuită de limbajul sărac, imaginarul obtuz și lipsa de spirit. Acestea nu sunt neapărat patologii românești, cred că există un spirit al vremii, îngust și birocratic, care afectează nefericit pedagogia. Pentru mine, nu există vocație pedagogică fără un angajament profund și nechestionabil față de binele elevului. Cred că asta încearcă să surprindă, dar o fac inevitabil apatic și neconvingător, memele moderne ale centrării pe elev și ale stării de bine. Ele au, desigur, ceva plauzibil și preluabil. Ceea ce nu au este, cred, forța de a traduce pentru mintea omului modern (dar are nevoie omul modern de așa ceva?) toată grozăvia și complexitatea internă a unui angajament de acest fel, pe care eu îl văd în primul rând ca pe unul spiritual. Așadar, un angajament profund și nechestionabil.

Pe de o parte, profund, bazal, fundamental, cu forță vectorială, matricea axiologică de unde derivă ansamblul gesturilor noastre mai mici sau mai mari. O forță constantă și indepasabilă, ca un fel de radiație de fond a universului care suntem. Ea nu presupune o psihologie tâmpă și descărnată. Nu presupune nici adularea stupidă a elevului, nici entuziasmul orb la orice dificultate, nici zeificarea copilului, nici laissez faire-ul ca atitudine de fond. Nu presupune nici contopirea cu o mască (altminteri, oricum ridicolă și necredibilă) a bunei dispoziții indiferent de situație.

Citește mai mult pe Edupedu.ro.