Două înfrângeri umilitoare: Vietnam, Afganistan / Lecțiile pentru americani din cele două eșecuri

Cucerirea Kabulului de către talibani aminteşte mult căderea ruşinoasă a Saigonului în 1975, şi, să nu se supere Joe Biden, umilitoarea înfrângere americană şi a aliaţilor lor sud-vietnamezi. Dincolo de diferenţele privind geneza conflictelor şi contextele – război rece pe vremuri şi creşterea islamismului astăzi – atâtea similitudini şi paralelisme frapante trebuie să ne ridice întrebări, scrie La Libre Belgique, citată de Rador.

Eşec în primul rând al Statelor Unite în două războaie lungi, costisitoare în ce priveşte vieţile omeneşti, mai ales în Vietnam, în special pentru populaţiile locale, în voinţa lor de a pune stavilă comunismului în Asia de sud-est şi, în Afganistan, de a pedepsi al-Qaida, apoi să aducă pacea, dezvoltarea şi modernitatea într-o ţară în care au acţionat anterior împreună cu aliaţii lor pakistanezi şi saudiţi pentru înfrângerea Moscovei, preludiu al prăbuşirii imperiului sovietic.

Eşec şi al superiorităţii mijloacelor militare, în special aeriene, asupra adversarilor mai puţin bine înarmaţi, dar puşi în mişcare de o încredere de nezdruncinat în cauza lor, cea a unificării naţionale în Vietnam sub stăpânirea partidului comunist şi, când e vorba de talibani, aceşti „studenţi” (în religie), cea a aplicării stricte a Sharia, adică a căii islamice şi înfrângerea necredincioşilor.

Dacă Republica Socialistă Vietnam a beneficiat de un ajutor militar considerabil din partea vecinului său chinez şi a URSS, apropierea de serviciile secrete pakistaneze i-a favorizat pe talibani. Oricum, armamentul cu care americanii i-au echipat generos pe aliaţii lor locali (în valoare de miliarde de dolari) a fost de o utilitate derizorie faţă de adversari atât de hotărâţi.

Această supraabundenţă de armament nu a compensat slăbiciunea fronturilor politice interne. Regimurile de la Saigon şi de la Kabul au fost slăbite chiar de faptul că Statele Unite au condus războiul şi au făcut efortul principal, reducându-i pe aliaţii lor locali la un rol de sprijin, dacă nu chiar de înlocuitor, în vreme ce ar fi trebuit să fie vorba pentru aceştia din urmă despre războiul lor şi să lupte pentru ţara lor.

Corupţie şi nepăsare, în ciuda bravurii unor militari, i-au caracterizat pe aceşti aliaţi locali. Americanii au înţeles destul de repede în Vietnam, mai târziu în Afganistan, că, bazându-se pe state prădătoare şi eşuate, războiul nu poate fi câştigat.

Erorile Statelor Unite

Strategia iniţială – a interveni direct pentru a evita „efectul de domino” în Asia de sud-est (care nu s-a realizat niciodată); a-i pedepsi pe cei vinovaţi de atentatele de la 11 Septembrie şi a elimina terorismul – s-a modificat.

Atunci, a vietnamiza războiul a urmărit să permită părăsirea Vietnamului fără a-şi distruge imaginea. În Afganistan, cu concursul NATO, intervenţia americană a căutat apoi să pacifice şi să modernizeze ţara divizată etnic şi religios, încă marcată puternic în zonele rurale de obscurantism.

În ambele ţări, o dată admisă necesitatea de a se pune capăt angajamentului lor direct, Statele Unite au transferat cea mai mare parte a efortului militar armatelor locale care aveau o motivaţie incertă având drept rezultat deruta inevitabilă a acestora.

Negocierile purtate în paralel de americani cu adversarul, în vederea ieşirii din conflict, au lăsat de-o parte partenerii locali, parţial în cazul Vietnamului de Sud, pentru a-i pune oricum în faţa faptului împlinit.

După profundele divizări provocate de războiul din Vietnam şi eşecurile repetate ale intervenţionismului occidental în Irak şi în Libia, populaţia americană nu mai vrea aventuri externe. Trump şi Biden au înţeles acest lucru perfect.

Preşedintele democrat, care nu a crezut niciodată în misiunea de modernizare în Afganistan şi confruntat cu perspectiva unui război interminabil, a ales – cu realism?, viitorul o va spune – să părăsească Afganistanul, orice s-ar întâmpla cu această ţară.

După

Sfârşitul războiului din Vietnam nu a pus în niciun fel capăt suferinţelor populaţiei: lagăre de reeducare în Sud, impunerea unui regim marxist pur şi dur care ducea la dezastru economic şi exod de refugiaţi pe mare.

Din 1985, „economia de piaţă cu conducere socialistă” permite un avant economic impresionant, fără a afecta totuşi monopolul politic absolut al partidului comunist.

În Afganistan, reluarea puterii de către talibani înseamnă regres şi represiune. Vor fi şterse progresele reale realizate în oraşe în ce priveşte libertatea, educarea şi emanciparea feminină. Vor suferi în special femeile, cei care au colaborat cu occidentalii şi şiiţii.

Al-Qaida, grupul terorist provenit din războiul contra sovieticilor dus cu sprijin american, răspunzător de atentatele de la 11 septembrie, care a motivat intervenţia americană şi care are relaţii bune cu talibanii, ar putea, ironia istoriei, lovi din nou pornind de la baza sa din această ţară, în ciuda angajamentelor luate de noii săi stăpâni faţă de Statele Unite.

Statul afgan a fost incapabil să-şi apere cetăţenii şi să păstreze realizările obţinute în urma angajamentului occidental din multiplele motive detaliate aici, proprii în acelaşi timp anagajamentului american şi caracteristicilor ţării.

Să amintim totuşi că democraţia este rezultatul unor secole de experienţe politice uneori sângeroase, şi cu regrese, şi că exportul ei cu ajutorul unor expediţii militare după modelul neo-conservatorilor este destinat eşecului. Pentru a se implanta durabil, democraţia cere un minim de laicitate, condiţie insuficientă, e adevărat, dar totuşi indispensabilă.

Ce trebuie să reţină Europa?

Înfrângerile americane, atât în Vietnam, cât şi în Afganistan au o mare valoare simbolică. Chiar dacă decizia americană de a se retrage din conflictul afgan poate fi înţeleasă după 20 de ani şi având în vedere cerinţe ale politicii interne. Metoda este însă dezastruoasă.

Talibanii se pot lăuda acum că au învins două superputeri, sovietică şi americană, la fel ca vietnamezii, care au învins trei membri ai Consiliului de Securitate (Franţa, Statele Unite şi China în 1979). O dată cu cucerirea Kabulului, încrederea în Statele Unite este zdruncinată. Este o lecţie importantă pentru Europa care trebuie, mai mult ca oricând, să vegehze la dobândirea autonomiei sale strategice.

SURSA: La Libre Belgique/ Rador/ Traducere: Gabriela Sîrbu