Două mame din Odesa, refugiate în Mamaia, despre experiența războiului: ”Am mers pe jos și era foarte frig, oamenii ne luau în casele lor”/ ”Soțul meu putea să vină și el, avem trei copii, dar a ales să rămână ca să ajute oamenii care voiau să plece”

Tanya Gurska și Liza Tolmachevska, două mame din Odesa, care au fost nevoite să își părăsească locurile natale împreună cu copiii lor la începutul războiului, descriu călătoria care le-a adus la Constanța, cum au interacționat cu autoritățile statului, cu sistemul medical din România, cine le-a oferit ajutor pe parcursul drumului și experiențele trăite în orașul port, se arată într-un reportaj Info Sud-Est. Războiul din Ucraina a dislocat din țară milioane de refugiați, mare parte dintre aceștia femei și copii. România este unul dintre principalele puncte de tranzit pentru ucrainenii care fug din calea agresiunilor și torturilor rușilor începute la 24 februarie.

Relatările celor două familii încep într-un mod similar: Atacurile împotriva Odesei au început încă din prima zi a războiului. Când a devenit clar că situația este mult prea periculoasă, oamenii din zonă au început să evacueze regiunea. Din moment ce granița cu Republica Moldova era foarte aproape, a fost una din destinațiile principale ale refugiaților.

• “Pe 28 februarie, tatăl meu ne-a ajutat să ajungem la granița cu Moldova, la Palanca. El ne-a adus la graniță și de acolo am mers pe jos să ne întâlnim cu voluntarii. Drumul a fost lung pe jos și era foarte frig, dar am întâlnit mulți moldoveni care au venit să ajute, ne-au oferit mâncare, acomodare și tot ce am mai avut nevoie. Am stat acolo o zi, apoi am mers în România cu ajutorul voluntarilor. Am venit aici deoarece compania la care lucrează soțul meu are puncte de lucru în România, ei ne-au ajutat să ne întâlnim cu români care ne-au ajutat să găsim un hotel în Mamaia”, a relatat Liza.

Tanya, pe de cealaltă parte, a venit la Constanța împreună cu cei trei copii ai săi datorită vechilor legături familiale cu regiunea:

• “Noi am stat două zile în Moldova, voluntari ne-au invitat în casele lor, apoi am luat bilete direct spre Constanța. Motivul pentru care am venit aici este că bunicul meu s-a născut în 1928 în Ismail, care era teritoriu românesc la acea vreme, și a trăit împreună cu familia sa aproape de Constanța, în Eforie Sud, deci această zonă părea bună pentru mine, fiindcă știam că familia mea a trăit aici înainte”.

În vreme ce Tanya și Liza au părăsit Odesa în căutarea siguranței, partenerii lor de viață și restul familiilor lor au fost nevoiți să rămână în urmă, din cauza circumstanțelor.

• “Soțul meu nu ar fi putut să își lase munca în urmă. Ne putem descurca datorită faptului că el încă muncește, fiindcă eu mi-am pierdut slujba și oricum nu ar fi putut pleca, se află în categoria bărbaților care nu pot părăsi țara”, a explicat Liza, făcând referire la legea marțială, impusă în Ucraina la începutul războiului, care interzice bărbaților cu vârste între 18 și 60 de ani din a părăsi granițele țării.

În cazul Taniei, situația este puțin diferită, soțul acesteia alegând să stea în urmă pentru a ajuta eforturile de evacuare:

• “Deoarece avem trei copii minori, soțul meu ar fi putut fi exceptat de la lege, dar a ales să rămână în țară și pentru încă câteva săptămâni după aceea a ajutat oameni care voiau să plece. Acum lucrează cu un mic ONG local, făcând ceea ce se poate, în timp ce își continuă munca de reparator, om bun la toate, dar din cauza războiului oamenii nu mai au aceleași posibilități materiale și este mult mai greu să găsească de muncă”.

Citește articolul integral pe Info Sud-Est.