Dramele cutremurului din Maroc / Povestea unui bărbat care a trebuit să aleagă pe cine salvează: părinţii sau fiul

Tayeb ait Ighenbaz a fost nevoit să aleagă dacă să-şi salveze fiul de 11 ani sau părinţii atunci când aceştia au rămas blocaţi sub dărâmături după cutremurul din Maroc. Păstorul de capre dintr-o comunitate mică din Munţii Atlas spune că este bântuit de decizia pe care a trebuit să o ia, relatează BBC.

Tayeb se afla vineri seara împreună cu soţia, cei doi copii şi părinţii săi în mica lor casă de piatră când aceasta a fost zguduită de cel mai mare cutremur din ultimii 60 de ani din ţară. Locuinţa este acum în ruine. Încă se mai poate vedea parţial interiorul clădirii, iar el arată spre dărâmături, spunând: „Acolo au fost”.

„Totul s-a întâmplat atât de repede. Când a avut loc cutremurul, am fugit cu toţii la uşă. Tatăl meu dormea şi am strigat la mama să vină, dar ea a rămas în urmă să-l aştepte”, îşi aminteşte el.

De partea cealaltă a uşii, el şi-a putut vedea doar soţia şi fiica.

Când s-a întors la casa care căzuse, Tayeb şi-a găsit atât fiul, cât şi părinţii săi prinşi sub dărâmături. Putea vedea mâna fiului său ieşind printre dărâmături. A ştiut că trebuie să acţioneze rapid şi s-a îndreptat în direcţia fiului său, Adam, săpând cu disperare printre dărâmături pentru a-l scoate afară.

Părinţii rămăseseră prinşi sub o placă mai mare de piatră. Când s-a întors să-i scoată, era deja prea târziu.

„A trebuit să aleg între părinţii mei şi fiul meu”, spune el cu lacrimi în ochi. „Nu mi-am putut ajuta părinţii, pentru că zidul a căzut peste jumătate din corpurile lor. Este atât de trist. Mi-am văzut părinţii murind”, povesteşte bărbatul. Arată cu degetul spre petele de pe blugii săi de culoare deschisă, precizând că este sângele părinţilor săi.

Toate hainele sale sunt în casă şi nu a putut să se schimbe de la cutremur.

Familia locuieşte acum cu rudele în corturi improvizate, în apropierea fostei lor case. Tayeb spune că toţi banii lui erau în casă şi că majoritatea caprelor sale au fost ucise.

„Este ca şi cum te-ai naşte din nou într-o viaţă nouă. Fără părinţi, fără casă, fără mâncare, fără haine”, spune el. „Am 50 de ani şi acum trebuie să o iau de la capăt”, adaugă bărbatul.

Încă nu poate să se gândească cum să meargă mai departe, dar îşi aminteşte lecţiile pe care părinţii săi l-au învăţat. „Ei au spus întotdeauna: ai răbdare, munceşte din greu, nu renunţa niciodată”.

În timp ce vorbea cu reporterul BBC, fiul său Adam vine în fugă, îmbrăcat într-un echipament de fotbal Juventus cu numele lui Ronaldo pe spate şi îşi înfăşoară braţele în jurul tatălui său. „Tatăl meu m-a salvat de la moarte”, spune el zâmbind şi uitându-se în sus la el.

ŞI-A GĂSIT SOŢIA ŞI FIICELE MOARTE SUB DĂRÂMĂTURI. FRIGIDERUL E ÎNCĂ ÎN PICIOARE

La doar câteva minute mai jos pe drum, spre oraşul Amizmiz, un alt tată şi fiu său stau cu braţele prinse unul în jurul celuilalt.

Abdulmajid ait Jaefer povesteşte că se afla acasă cu soţia şi cei trei copii când a avut loc cutremurul şi „podeaua a căzut”.

Fiul său, Mohamed, în vârstă de 12 ani, a reuşit să iasă din clădire, dar restul membrilor familiei au rămas blocaţi.

Abdulmajid povesteşte că şi picioarele sale au fost prinse sub dărâmături, dar a fost scos de un vecin.

A petrecut apoi două ore încercând să-şi salveze soţia şi una dintre fiice. Ambele erau moarte când le-a scos dintre dărâmături.

A doua zi, şi trupul celeilalte fiice a fost scos din dărâmături.

Abdulmajid, în vârstă de 47 de ani, doarme acum sub o prelată întinsă peste drum de casa sa. De acolo îşi poate vedea bucătăria, cu frigiderul încă în picioare, şi hainele atârnate la uscat. Spune că nu poate părăsi zona pentru că trebuie să „stea de pază” la bunurile sale şi pentru amintirile vieţii sale de acolo. „Aceea este bucătăria mea şi frigiderul meu. Eram cu toţii acolo. Acum doar mă uit la ele”, spune el.

Până vineri, Abdulmajid nici măcar nu îşi imaginase vreodată un cutremur. „Nici acum nu-mi vine să cred”, spune el.

Maşinile se opresc lângă el şi oamenii se apleacă pentru a-i transmite condoleanţe. Alţii care merg pe stradă se opresc să îl îmbrăţişeze pe tatăl şi soţul în doliu.

„Erau cinci persoane în familia mea. Acum am mai rămas doi”, spune el cu tristeţe. „Deocamdată, mă gândesc la un singur lucru: la fiul meu”, mărturiseşte el.