După 70 de ani o întrebare revine: cine a pus primul piciorul pe vârful celui mai înalt munte de pe planetă: Everest (reportaj The Times)

Edmund Hillary și Tenzing Norgay au fost de aceeași părere cu privire la întrebarea cine a ajuns primul pe vârful Everest, înalt de 8848 de metri. Cei doi bărbați, legați unul de celălalt de o frânghie și de o legătură de încredere, au ajuns împreună într-un efort de echipă. Pentru ei, asta era tot ce conta. Abia după ce s-au întors de pe munte, problema a devenit o controversă care amenința să le umbrească realizarea.

Sentimentele lor cu privire la fapta lor, la ora 11.30 dimineața, pe 29 mai 1953, sunt consemnate într-un bilet scris de mână care fusese considerat pierdut, dar care a reapărut la timp pentru cea de-a 70-a aniversare a istoricei lor ascensiuni. Jamling Tenzing Norgay, fiul lui Tenzing, în vârstă de 58 de ani, a descoperit documentul în timp ce scotocea prin cutiile tatălui său și intenționează să îl pună la dispoziția publicului într-un muzeu din Darjeeling, în nordul Indiei.

„În timp ce urcam spre vârful Everest la 29 mai 1953, uneori eu și alteori Hillary eram în frunte”, a dictat Tenzing la 20 iunie, la 22 de zile după ascensiunea sa. „Am ajuns pe vârf aproape împreună în ascensiunea finală, iar eu am plantat steagurile Nepalului, Marii Britanii, Indiei și Națiunilor Unite pe vârf, în timp ce Hillary făcea fotografii.”

Același document prezintă declarația scrisă de mână a lui Hillary, datată 22 iunie, în care se precizează că „pe măsură ce urcam în sus, spre vârful sudic, mai întâi unul și apoi celălalt urmau să conducă pe rând”.

El a continuat: „Am fost la o întâlnire cu Hillary: „Am trecut peste Vârful Sudic și ne-am deplasat de-a lungul crestei de vârf. Am ajuns la vârf aproape împreună”.

Deși alpiniștii au sperat că acesta va fi sfârșitul problemei, ambii au fost bombardați cu întrebări referitoare la cine dintre ei a pus primul bocancul pe punctul cel mai înalt, până când Tenzing și-a pierdut răbdarea.

În 1955, acesta i-a spus biografului său că a considerat că este „o întrebare prostească [al cărei] răspuns nu înseamnă nimic”, dar că a dorit să pună capăt acestei chestiuni.

„Frânghia care ne unea avea o lungime de 30 de metri, dar eu țineam cea mai mare parte din ea în bucle în mână, astfel încât între noi erau doar aproximativ șase metri. Nu mă gândeam la ‘primul’ și ‘al doilea’, nu-mi spuneam: ‘Acolo sus este un măr de aur’. Îl voi da pe Hillary la o parte și voi alerga după el”. Am mers mai departe încet, în mod constant. Și apoi am ajuns acolo. Hillary a pășit primul în vârf. Iar eu am pășit în sus după el”.

Hillary a confirmat mai târziu că a fost în față în ultimul moment al ascensiunii. „Este atât de neimportant încât nu ne gândim niciodată la asta”, i-a scris el logodnicei sale, Louise Rose.

El a deplâns faptul că a devenit o problemă politică, agitatorii din Nepal, India și China îndemnându-l pe Tenzing să spună că el a ajuns primul pe vârf și că l-a târât pe neozeelandezul epuizat până sus pentru a i se alătura.

„De fapt”, a scris Hillary, „eu am condus în ultimele două ore și, de fapt, am ajuns pe vârf cu o lungime de coardă înaintea lui Tenzing”.

Fiii celor doi bărbați au declarat pentru The Times că ei cred că tații lor au ajuns simultan.

Jamling Tenzing, vorbind din tabăra de bază, la 5.400 de metri altitudine, a spus că vârful era suficient de mare pentru ca mai multe persoane să ajungă în același timp.

„Nu există un singur punct pe vârf în care să existe o linie [care să marcheze vârful]. Nouă persoane se pot ține de mână și pot merge împreună. Tatăl meu s-a săturat. A vrut să termine cu asta. A spus: „Hillary a reușit. Acum lasă-mă în pace’. Dar au făcut-o împreună. Erau pe aceeași frânghie”.

Peter Hillary, în vârstă de 68 de ani, a declarat că nu a existat niciun dubiu în mintea sa. „Au făcut-o împreună. Asta fusese înțelegerea lor. Au fost o echipă extraordinară pentru a [ajunge] în vârful lumii”.

„A existat o mare presiune asupra lor după ascensiune. Unele aspecte au fost puțin neplăcute, deoarece erau o echipă care lucrase împreună. Conjectura a pătat puțin experiența. A existat un spirit de corp al oamenilor care au pus totul în asta”.

Ambii fii participă la Everest 70, un program de evenimente care implică organizații caritabile, printre care Himalayan Trust și Fundația Tenzing Norgay Sherpa. Ei vor lua parte la evenimente, inclusiv la deschiderea Centrului de vizitare Sir Edmund Hillary din Khumjung și la deschiderea Centrului de patrimoniu Tenzing Norgay Sherpa din Namche Bazaar.

Jamling Tenzing a spus că șerpașii nu au luat în considerare escaladarea muntelui, cunoscut local sub numele de Chomolungma, până la sosirea alpiniștilor britanici, dar tatăl său a fost diferit.

„Încă de când era copil avea acest vis, privind muntele. Obișnuia să aibă grijă de iacii familiei sale și să îi pască. Se culca și se întreba: „Ce este acest munte atât de înalt încât nicio pasăre nu poate zbura deasupra lui?” Ceva îl tot atrăgea spre munte.”

Deși primii alpiniști britanici se vedeau adesea prin prisma unei lentile imperiale, Jamling Tenzing a spus că tatăl său a fost tratat ca un egal.

„Unele dintre acele sentimente pe care le aveau oamenii – India fusese sub britanici, așa că britanicii sunt sahibii … . tatăl meu nu a simțit nimic din toate astea, și nici Hillary nu a simțit. John Hunt, conducătorul expediției, l-a invitat pe tatăl meu nu ca șerpaș, ci ca membru al echipei”.

El a adăugat că moștenirea expediției a fost copleșitor de pozitivă, 60.000 de turiști sosind în fiecare an. „Șerpașii o duc bine din punct de vedere economic. Există influențe occidentale, dar noi continuăm să ne păstrăm cultura și tradiția”.

El a avertizat, totuși, că vizitatorii trebuie să respecte atât tradiția, cât și ostilitatea muntelui. „Nu trebuie să ai niciun motiv întemeiat pentru a urca pe Everest, dar trebuie să ai o atitudine bună. Nu poți fi arogant. Nu puteți fi lipsiți de respect. Dacă nu ești suficient de în formă, mori sau te îmbolnăvești. Este nevoie de șapte șerpași pentru a coborî acea persoană. Nu-ți riști doar propria viață.”

Pentru The Times, relatarea știrii despre acest moment istoric i-a revenit lui Jan Morris, care, ca James Morris înainte schimbarea de sex, a fost singurul corespondent atașat expediției. Morris, hrănit cu limonadă și plăcintă cu carne de yak, a combinat talentul de scriitor cu „o anumită viclenie răutăcioasă” pentru a scoate știrea de pe munte și a o aduce în redacție la timp pentru a tipări triumful în dimineața încoronării Elisabetei a II-a pe 2 iunie 1953.

Morris, care avea 27 de ani la acea vreme și a murit în 2020, era îngrijorat că reporterii trimiși de Daily Mail, The Daily Telegraph și Reuters vor strica exclusivitatea prin interceptarea mesajelor sale.

El a conceput un cod, dar l-a abandonat din cauza temerilor că operatorii de telegrame indieni ar fi refuzat să transmită aberații.

„Prin urmare, cu o anumită viclenie neplăcută, am compus un nou cod în care mesajele codificate păreau ca și cum nu ar fi fost deloc codificate”, a reflectat Morris într-un articol pentru jurnalul de casă al Times. „Astfel, fraza de cod pentru „Everest escaladat” era „Condiții de zăpadă proaste”; fraza care însemna „Hillary” era „Baza avansată abandonată”, iar cea pentru Tenzing „În așteptarea îmbunătățirii”.”

Când Hillary și Tenzing s-au întors în tabără, Hillary anunțând că „l-au doborât pe ticălos”, Morris i-a luat un interviu neozeelandezului în timp ce acesta mânca o omletă reparatoare.

„Niciodată, cât voi trăi, nu voi uita transformarea care a cuprins tabăra atunci când a apărut grupul de vârf și ne-a dat vestea victoriei lor”, și-a amintit Morris. „A fost un moment atât de emoționant, atât de vibrant, încât lacrimile fierbinți au țâșnit în ochii celor mai mulți dintre noi.”

Jurnalistul a pornit apoi la drum, căzând până la coapse în zăpada proaspăt căzută și împiedicându-se de un labirint de stânci de gheață care l-a costat unghia de la picior. „Mi-am lovit degetul de la picior pe un bloc de gheață în partea de jos și am petrecut o clipă sau două blestemând creația în general și departamentul de externe al ziarului The Times în special.”

Epuizat, el și un coleg de expediție au ajuns la Tabăra de Bază după căderea nopții. „M-am băgat în sacul de dormit și am tastat un mesaj codat pentru a spune lumii că muntele a fost escaladat de Hillary și Tenzing.”

Au fost trimiși doi alergători: unul la un avanpost al guvernului indian care urma să telegrafieze mesajul, iar al doilea la Kathmandu cu o versiune mai elaborată a poveștii. Mesajul lui Morris a sosit la ora 16.14 pe 1 iunie, determinându-l pe editorul pentru străinătate să mâzgălească o notă laconică pe care să o citească la o conferință de presă: „Urcat pe 29 mai. Hillary Tenzing – Totul este bine”.

Morris și-a amintit că „doar în cele mai nebunești vise ale mele am presupus că veștile de pe Everest ar putea să apară atât de repede la Londra”. Când a auzit la radio că regina a aflat de expediția sa, s-a bucurat.

„Am sărit din cort în cămașa mea veche și zdrențuită și cu șosetele găurite, bărbos și murdar, și am strigat la șerpașii mei, care se uitau cu ochi de bufniță de la ferestrele de sus ale unei case vecine. „Chomolungma a terminat! am strigat. „Everest terminat! Totul este în regulă!””. „OK, sahib”, au strigat înapoi șerpașii. „Micul dejun acum?”