E posibilă o armată europeană? Cum au eșuat precedentele tentative de apărare colectivă fără sprijinul SUA

Statele europene s-au bazat pe umbrela de securitate NATO, alianță defensivă în care cel mai puternic membru este SUA. Status quo-ul din ultimele șapte  decenii este contestat acum chiar de SUA. Reacția generală a Bruxelles-ului a fost să anunțe un plan de înarmare și accelerarea procesului creării  unei alternative europene pentru asigurarea securității de pe continent. De ce nu există o armată europeană? G4Media prezintă istoricul tentativelor formării unei forțe comune europene și de ce acestea nu au reușit să se materializeze.

De la începutul lunii februarie, președintele american Donald Trump a început demersurile încheierii războiului din Ucraina. Pe 12 februarie, acesta a avut o conversație telefonică cu președintele rus Vladimir Putin, conform CNN. Aceeași sursă a adăugat că, în paralel, secretarul apărării de la Washington, Pete Hagseth, a înaintat Bruxelles-ului următoarele aspecte: Ucraina nu va putea intra în NATO, nici reveni la granițele pre 2014; prioritățile Americii sunt securizarea granițelor sale și China; Europa este responsabilă pentru propria-i securitate. Această atitudine a fost rapid criticată de către aliații europeni pentru excluderea din negociere a Ucrainei, cât și a restului aliaților de pe continent.

Această atitudine de ambivalență față de garanțiile de securitate a generat un șoc pe măsură.

Contextul istoric

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, Europa se afla într-o poziție cât se poate de vulnerabilă. Continentul era devastat de război, iar sărăcia amenința proaspăt-restauratele regimuri democratice. Mai rău, statele vest-europene au observat sovietizarea statelor din Europa de Est.

Evenimentul simbol care a modelat percepția statelor occidentale despre poziția URSS a fost Blocada Berlinului din 1948. În cadrul acesteia, URSS a blocat accesul aliaților către sectoarele lor din Berlinul de Vest (1948). Berlinul, deși divizat între englezi, francezi, americani și sovietici, se afla în interiorul sectorului sovietic de ocupație a Germaniei. Astfel, Moscova controla rutele terestre către Berlin și a încercat să se folosească de această poziție pentru a îndepărta această enclavă occidentală.

Deși a eșuat – SUA a aprovizionat Berlinul pe cale aeriană – această atitudine a marcat un punct de ruptură dintre foștii aliați.

Articolul 5. Soliditate sau ambiguitate?

Problema care a căpușat alianța nord-atlantică încă de la început a fost însăși formularea Tratatului de la Washington. Articolul 5, cel care trebuie să fie principalul pilon al securității alianței, stipulează: „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părților și, în consecință, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele […] va sprijini partea sau părțile atacate, prin realizarea imediată, individual și împreună cu celelalte părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, în vederea restabilirii și menținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord”. După cum putem observa, articolul este ușor paradoxal. Deși susține că un atac împotriva unui membru reprezintă automat un atac împotriva alianței, aceasta lasă la latitudinea fiecărui stat membru să decidă cum să sprijine partea atacată. Ceea ce înseamnă că nu există o obligație clară la intervenție militară.

Această formulare a fost decisă de către Congresul American, cu un an înainte de semnarea tratatului (1948). Rațiunea era că, în ciuda angajamentului SUA de a apăra Europa, Congresul, iar nu președintele, ar trebui să aibă monopol asupra deciziei de a angaja America într-un conflict militar. Acest punct de vedere a fost susținut atunci de către mai mulți politicieni izolaționiști, precum Forrest Donnel și Thomas Connely, relatează Centre for European European Policy Analysis. Acesta din urmă a insistat pe introducerea sintagmei „as it deems necessary” pentru a accentua că sprijinul nu este obligatoriu să fie militar.

Totuși, trebuie menționat faptul că, în ciuda formulării interpretabile, Uniunea Sovietică nu a încercat să testeze soliditatea articolului 5. Niciodată nu a încercat vreo agresiune împotriva unui stat membru NATO.

Primele încercări (1947 – 1948)

Statele europene nu au vrut să se bazeze exclusiv pe sprijinul american pentru securitate. Mai mult, și-au dorit să-și dovedească disponibilitatea către cooperare și organizare defensivă. Primul mecanism a fost Tratatul de la Dunkirk (1947). Semnat între Marea Britanie și Franța, scopul său declarat era de a „preveni ca Germania să redevină o amenințare la adresa păcii”. Conținutul trebuie privit în contextul vremii. Germania era ocupată, devastată, dezarmată și în procesul de reconstrucție. Nu reprezenta o amenințare reală. Conform Oxford Academics, tratatul era un pretext al formării unei alianțe anti-sovietice nedeclarate.

În 1948, tratatul a fost extins pentru a include și Benelux. Noul tratat a fost semnat la Bruxelles. Scopul tratatelor multilaterale era simplu: ele ofereau garanții solide de securitate. Astfel, dovedeau Washingtonului faptul că statele europene erau dispuse să joace un rol activ în securitatea continentului, și nu să se bazeze exclusiv pe sprijinul american. Alianța a purtat numele de Uniunea Occidentală (Western Union, WU).

Comunitatea Europeană de Apărare (1950 – 1954)

La începutul anilor ‘50 are loc prima tentativă de creare a unei forțe europene: Comunitatea Europeană de Apărare (EDC). Aceasta funcționa pe baza planului prim ministrului francez René Pleven, elaborat în 1950.

Coaliția trebuia să fie alcătuită din membrii fondatori ai Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului: Franța, Benelux, Italia și recent formata Republică Federală Germană. Organizația era una de tip supranațional, întrucât ar fi avut un comandament, buget, armată și instituții comune. Putem spune că era o versiune a CECO, dar cu scop de securitate, nu economie. Actul fondator al organizației s-a numit Tratatul pentru Formarea Comunității Defensive Europene și a fost semnat la Paris în 1952.

Deși această construcție era o idee franceză, chiar Franța a devenit principalul opozant al acesteia. Problema reînarmării Germaniei și implicațiile unei organizații supranaționale au determinat Parisul să respingă, într-un final, acest plan. Mai exact, deși tratatul fusese semnat, acesta nu a trecut prin vot în Adunarea Generală (unde s-a lovit de o mare opoziție gaullistă), deci nu a putut fi ratificat.

Uniunea Europei Occidentale

În urma eșecului CED-ului, statele europene au decis să realizeze o soluție de compromis: să facă o alianță complementară NATO (care se formase, între timp, în 1949) pe baza Uniunii Occidentale. Astfel, în 1954 la Paris s-a semnat adăugarea unui protocol  Tratatului  de la Bruxelles. La membrii Uniunii Occidentale s-au adăugat Italia și Germania.

Scopul UEO era de a pune presiune pe Statele Unite pentru un angajament mai ferm de securitate. Mai clar, prin Tratatul de la Bruxelles Modificat (1954), UEO oferea garanții solide de securitate. Astfel, un atac asupra unui membru UEO atrăgea implicarea militară a celorlalți. Asta ar fi însemnat pentru SUA că șapte aliați se aflau deja în război, deci probabilitatea lor de implicare militară ar fi crescut considerabil.

UEO, însă, nu era o organizație integrată precum EDC. Nu avea armată comună, buget comun sau instituții. Era, mai degrabă, o alianță militară clasică ce funcționa în interiorul NATO. Totuși, aceasta a avut niște realizări importante în primii ani de existență: a impulsionat colaborări între CECO și NATO. Ascensiunea Germaniei la UEO, prin intermediul CECO, a fost o cale de accedere a Bonn-ului către NATO (1955). În paralel, Marea Britanie s-a folosit de UEO pentru a impulsiona intrarea sa în Comunitățile Europene (1972), conform CVCE.

Planul Fouchet (1961)

Un alt plan de creare a unei structuri militare unificate a venit tot din partea Franței în anul 1961. Ironic, principalul promotor al acestui plan a fost președintele Charles de Gaulle. Același care, în 1954, a fost instrumental în opoziția față de ratificarea Tratatului de la Paris din 1952 și a căderii CED-ului. Ce se schimbase de atunci? Mai multe.

Generalul de Gaulle a fost, de la început, un susținător ferm al unei structuri europene care să funcționeze pe baze interguvernamentale, nu supranaționale. El dorea realizarea unei confederații bazate pe principiul respectării suveranității statului națiune. Iar această idee i-a rămas adâncită în minte.

Pe plan extern, situația Franței era dificilă. În 1954 a pierdut controlul asupra Indochinei după opt ani de război, ceea ce declanșează, în același an, Războiul din Algeria. În 1960 devenise clar că Franța nu va putea câștiga nici acest conflict. Acest lucru însemna că planul postbelic de integrare a coloniilor în structurile republicane eșuase și că un val de decolonizare era inevitabil. În paralel, generalul era îngrijorat că Franța își pierde influența pe continent.

Astfel, în 1961, ambasadorul francez în Danemarca, Christian Fouchet, a elaborat planul formării unui confederații de state suverane europene (care ar fi exclus Marea Britanie și, implicit, SUA). Aceasta ar fi funcționat pe un model interguvernamental și ar fi trebuit să ofere o politică externă și militară comună.

Deși ambițios, planul a fost privit cu scepticism de către aliații europeni. În principiu, Germania și țările Benelux-ului nu au dorit să se distanțeze de NATO și nici să eclipseze Comisia Europeană (formată în urma Tratatului de la Roma din 1957, funcționa pe un model supranațional). Nu a ajutat nici faptul că de Gaulle a insistat ca Franța să aibă un rol dominant în organizație și a respins orice tip de compromis în acest fel, conform  CVCE. Astfel, în 1962, planul a fost respins.

Revigorarea conceptului

Date fiind eșecurile din trecut, dar și faptul că, după Criza Berlinului (1962), Europa a rămas un spațiu pașnic și stabil, formarea unei armate europene nu a mai fost o prioritate pentru statele europene. Mai mult, bucurându-se de umbrela de securitate NATO, europenii au investit tot mai puțin în bugetele militare. În paralel, anii ‘70 fuseseră o perioadă de stagnare privind integrarea europeană, în ciuda lărgirii Comunităților Europene.

Spre mijlocul anilor ‘80, organizația a fost relansată prin Declarația de la Roma (1984). Semnată în contextul aniversării a 30 de ani de la fondarea organizației la o reuniune a Consiliului Miniștrilor UEO, Declarația accentua nevoia creării unei politici de apărare europeană, punea în prim-plan angajamentul continuării integrării europene.

Declarația a fost urmată de Actul Unic European (1986) care a adus reforme instituționale semnificative.

Spre sfârșitul deceniului, UEO participă și la prima sa acțiune militară. Din 1988, organizația a luat parte la aplicarea embargoului asupra Irakului și Iranului, în contextul războiului dintre cele două țări. UEO a continuat operațiunea și în timpul Războiului din Golf (1991).

Anii ′90

Probabil cea mai relevantă perioadă pentru chestiunea unificării militare a Europei a fost ultimul deceniu al secolului trecut. Contextul era unul clar: Pactul de la Varșovia se desființase și Uniunea Sovietică se destrămase (1991). Astfel, NATO nu părea că mai are un rol relevant pe continent, întrucât adversarul pentru care fusese conceput dispăruse. În 1992 este semnat și Tratatul de la Maastricht, prin care este înființată Uniunea Europeană.

Totuși, nu a durat prea mult timp ca necesitatea întăririi securității să revină în agendă. În 1991 începe destrămarea violentă a Iugoslaviei, prin secesiunea Sloveniei și Croației. În 1992 izbucnește războiul în Bosnia, care agravează criza umanitară. Problema era că, deși Europa avea capabilități de intervenție militară, îi lipseau capabilitățile de gestionare a crizelor. Astfel, în 1992 se stabilesc misiunile de tip Petersberg. În cadrul acestora, statele membre UEO au creat tipuri de misiuni pentru gestionarea crizelor, incluzând: misiuni umanitare (protecția civililor, asistență medicală), misiuni de menținere a păcii (monitorizarea dezangajării părților implicate în conflict, păstrarea stabilității), misiuni de gestionare a crizelor (peace making, intervenții militare). Forțele UEO au fost active în Bosnia, unde au asistat crearea unei forțe de poliție interetnică în  Mostar, a asistat la aplicarea embargoului în Adriatică și pe Dunăre (1993 – 1996), și a mai participat la misiuni în Albania (1996) și Kosovo (1999), conform CVCE.

Aceste acțiuni au solidificat conceptul securității europene, iar UE și UEO au început să opteze pentru autonomie strategică. În 1997, Tratatul de la Amsterdam a creat Politica Europeană de Securitate Comună. În 1998, Declarația de la Saint-Malo, rezultat al negocierilor dintre președintele francez Jacques Chirac și premierul britanic Tony Blair, a solidificat angajamentul privind formarea trupelor europene.

Poziția Rusiei

Un actor foarte important, discutând crearea unei armate europene în anii ‘90 este Rusia. După destrămarea URSS, Rusia a încercat o politică de reapropiere față de structurile occidentale (UE și NATO).

În primă fază, Rusia a încercat să aibă o relație cât mai caldă cu NATO. Pe 21 decembrie 1991, conform unui articol The New York Times, Boris Elțîn a înaintat o scrisoare către NATO în care își anunța intenția ca Rusia să se alăture NATO în viitor. În 1994, Federația Rusă a fost primită în Parteneriatul pentru Pace, mecanism creat tocmai pentru a facilita dialogul dintre NATO și Europa de Est.

Întârzierea includerii Rusiei în NATO l-a determinat pe Elțîn să adopte o atitudine mai ostilă. Din 1995, acesta a început să vehiculeze ideea că OSCE ar trebui să devină o alianță pan-europeană. În 1997, însă, Rusia a trebuit să recunoască viitoarea expansiune a NATO în zona statelor ex-satelite prin semnarea Actului Unic NATO – Rusia. Intervenția NATO în Războiul din Kosovo (1999) i-a dat Rusiei mai multă neîncredere față de statele occidentale.

Tentativele creării unor structuri de securitate ce să includă Rusia nu s-au oprit în anii 90. Războiul din Irak a declanșat o ruptură în Europa: statele din Est (precum Polonia) și câteva din Vest (Marea Britanie, Spania) au sprijinit America, în timp ce Franța și Germania s-au opus clar. Această diviziune a fost exploatată de președintele rus Vladimir Putin care s-a alăturat ultimelor două state în protestul împotriva acțiunii Americii. Același discurs a fost preluat și de către Dimitri Medvedev în anul 2008.

Totuși, dezbaterea a rămas una polarizată în interiorul Uniunii Europene. Statele din vest au continuat să vehiculeze ideea autonomiei strategice, argumentând împotriva dependenței de SUA. Statele din Est, mai ales Polonia și Balticele, s-au opus vehement acestui demers.

Concluzie

Uniunea Europei Occidentale a fost desființată în 2011, competențele sale fiind absorbite de către UE prin Tratatul de la Lisabona. Din 2014, odată cu anexarea Crimeei și până la Invazia Rusiei în Ucraina, NATO devenise, pentru mulți europeni, o alianță mai importantă ca niciodată. Și, până la revenirea lui Trump la putere, aceasta era și percepută drept una foarte solidă.

Pe plan istoric, tentativele de creare a unei armate europene (CDE, UEO, Planul Fouchat) pot fi considerate eșuate. Acest fapt a fost dat de divergența intereselor statelor putere, diferențele de viziune, sau chiar mulțumirea față de Alianța Nord – Atlantică. Pe de altă parte, asemeni integrării europene, statele membre s-au dovedit capabile în a găsi soluții și compromisuri atunci când a fost nevoie.

Dată fiind situația actuală, dacă Europa își dorește să continue pe calea democrației liberale pe care a urmat-o în ultima jumătate de secol, aceasta va trebui să își construiască un mecanism defensiv independent de America. Asta nu înseamnă că UE se va angaja automat în vreo conflagrație de mari dimensiuni, nici că alte investiții din sectorul public ar trebui neglijate în favoarea înarmării. Dimpotrivă. Asta înseamnă că Europa trebuie să ofere un model viabil de societate, având, totodată, mecanismele de prevenire ale conflictului direct.