Editorial The New York Times despre limitele ingineriei sociale la Harvard: Putregaiul intelectual este omniprezent, modelul de justiție socială al învățământului superior a aruncat în aer modelul de excelență

Situația Universității Harvard, zguduită concomitent de două scandaluri la vârf – antisemitism și plagiat – a fost analizată de Bret Stephens, editorialist al publicației americane de stânga The New York Times. Acesta a făcut o critică dură actualului model de funcționare de la cea mai mare universitate americană, acuzând că modelul bazat pe excelența intelectuală individuală a fost înlocuit de un model de justiție socială nefuncțional.

Bret Stephens arată că unul dintre efectele acestei inversări este tocmai numirea ca președinte la Harvard a lui Claudine Gay, președinta demisionară numită în funcție în ciuda unui palmares științific mediocru.

Editorialistul The New York Times scrie că e nevoie ca modelul acțiunii afirmative, în care performanța academică e înlocuită de considerente de rasă sau apartenență la diferite categorii minoritare, să fie înlocuit pentru ca încrederea publicului în marile universități americane, acum prăbușită, să revină la nivelul normal.

Editorialul din The New York Times a apărut aproape concomitent cu un apel al miliardarului Bill Ackman la încetarea politicii de diversitate a Universității Harvard, pe care o acuză că a distorsionat performanțele academice. Ackman a condus campania publică ce a dus la demisia forțată a președintei Universității Harvard.

Principalele idei din editorialul publicat de Bret Stephens în The New York Times:

”Întrebarea importantă pentru Harvard nu a fost niciodată dacă Gay ar trebui să demisioneze sau nu. Ci de ce a fost numită în această funcție, după una dintre cele mai scurte căutări din istoria recentă a Harvard. Cum a ajuns cineva cu un palmares științific atât de subțire ca al ei – nu a scris nicio carte, a publicat doar 11 articole în ultimii 26 de ani și nu a adus nicio contribuție importantă în domeniul său – la vârful mediului academic american?

Răspunsul este următorul: Acolo unde a existat un vârf, acum există un crater. Acesta a fost creat atunci când modelul de justiție socială al învățământului superior, centrat în prezent pe eforturile de diversitate, echitate și incluziune – și puternic promovat de partea administrativă a universității – a aruncat în aer modelul de excelență, centrat pe idealul meritului intelectual și preocupat în principal de cunoaștere, descoperire și de dezbaterea liberă și viguroasă a ideilor.

De ce a avut loc această schimbare? Am văzut argumente care susțin că aceasta se datorează deciziei Bakke din 1978, când Curtea Supremă a dat efectiv undă verde acțiunii afirmative în numele diversității.

Dar problema cu Bakke nu este că a permis ca diversitatea să fie luată în considerare în deciziile de admitere. Ci faptul că administratorii universităților au transformat o permisiune într-o cerință, astfel încât un fel de discriminare rasială pătrunde acum în aproape fiecare aspect al vieții academice, de la deciziile de admitere la numirile în facultate și până la componența rasială a contributorilor la colecțiile de eseuri. Acțiunea afirmativă a devenit un regim omniprezent, care a împiedicat frecvent interesul superior ale universităților, în special schimbul deschis de idei.

Când a anunat numirea lui Gay ca președinte, Harvard a lăudat leadershipul și erudiția acesteia. Munca unui președinte de universitate este similară cu cea de director executiv, de strângere de fonduri și de majoretă a instituției, și poate că Harvard Corporation a crezut că ea ar fi bună la asta. Dar culoarea pielii a fost primul lucru pe care The Harvard Crimson l-a notat în articolul său despre preluarea funcției, iar pașii greșiți și întrebările legate de activitatea sa academică au dat muniție detractorilor care au susținut că își datorează poziția doar rasei sale.

Acesta este bazinul otrăvit în care Harvard înoată acum. Ori de câte ori ridică în slăvi pe cineva ca Gay, există o presupunere, atât din partea admiratorilor, cât și a detractorilor, că este un simbol politic a cărui performanță reprezintă mai mult decât ceea ce este ea ca persoană. Greutatea așteptărilor asupra ei trebuie să fi fost zdrobitoare. Dar dezumanizarea este prețul pe care orice instituție îl plătește atunci când considerațiile de inginerie socială suplinesc meritul individual.

S-ar putea să fie nevoie să treacă o generație după sfârșitul acțiunii afirmative înainte ca cineva ca Gay să aibă ocazia de a fi judecat după propriile merite, indiferent de culoarea sa. Dar daunele pe care modelul de justiție socială le-a adus învățământului superior vor fi mai greu de reparat. În 2015, 57% dintre americani și-au exprimat încrederea ridicată în învățământul superior, potrivit unui sondaj Gallup. Anul trecut, numărul scăzuse la 36 la sută, și asta înainte de valul de izbucniri antisemite din campusuri. La Harvard, cererile de admitere timpurie au scăzut cu 17 la sută toamna trecută.

Școala de lângă Boston își va reveni probabil. Dar Harvard dă, de asemenea, tonul pentru restul învățământului superior american – și pentru atitudinea publicului față de acesta. Unul dintre secretele succesului postbelic al Americii nu a fost doar calibrul universităților americane. A fost respectul pe care acestea l-au generat în rândul oamenilor obișnuiți care aspirau să-și trimită copiii la ele.

Acest respect este acum erodat până la punctul de a fi șters. Din motive întemeiate. Oamenii admiră excelența și se vor strădui să o atingă – atât de dragul ei, cât și pentru statutul pe care îl conferă. Dar statutul fără excelență este un bun care se irosește rapid, mai ales atunci când vine cu un preț exorbitant. Aceasta este poziția unei mari părți a mediului academic american de astăzi. Două sute de mii de dolari e un preț mare pentru lecții despre cum să fii antirasist.

Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de faptul că există încă multă excelență în mediul academic de astăzi și o mulțime de motive bune pentru a vă trimite copiii la facultate. Dar nimeni nu ar trebui să se îndoiască, de asemenea, că putregaiul intelectual este omniprezent și nu se va opri din răspândire până când universitățile nu vor reveni la ideea că scopul lor central este de a identifica, de a hrăni și de a elibera cele mai bune minți, nu de a crea utopii sociale”.