Editorial The New York Times: Rana autoprovocată a Israelului / Care sunt adevăratele mize ale reformei judiciare

Asociația Antropologică Americană (AAA) a adoptat luni o rezoluție conform căreia va boicota instituțiile academice israeliene. E acel gen de gest iliberal și bizar ațintit – AAA a confirmat pentru Times că nu a mai adoptat
nici un alt boicot similar împotriva instituțiilor academice ale unei alte țări, nici măcar contra celor rusești – care în oricare altă zi m-ar fi scos din sărite. Dar ce să mă mai enervez din cauza daunelor pe care încearcă să i le pricinuiască niște antropologi ageamii statului evreu când el își face mult mai mult rău de unul singur? – se întreabă editorialistul Bret Stephens într-un articol de opinie publicat de New York Times.

Rezoluția AAA a coincis cu votul prin care Knessetul a adoptat o lege controversată care îngrădește puterea judecătorească. Acesta este un adevărat dezastru pentru Israel, și nu din cauză că legea ar fi „anti-democratică” – din contră, este excesiv de democratică, cel puțin în acel sens al termenului care trimite la dictatura majorității -, ci fiindcă riscă să priveze țara de cea mai puternică armă pe care o deține: loialitatea feroce a celor mai productivi și mai implicați civic cetățeni ai ei.

Prin acești cetățeni – antreprenori din sectorul tehnologic, rezerviștii forțelor aeriene, romancieri și medici faimoși pe tot globul – Israelul se ridică la același nivel cu Elveția și Singapore: o țară selectă, mică și imperfectă, dar asociată în general cu excelența în zeci de domenii. Fără acești cetățeni, Israelul rămâne în club cu Ungaria și Serbia: o țară mică, insulară, coruptă până la meschinărie și pricepută în general doar la oblojitul propriilor nemulțumiri.

De aceea conținutul în sine al acestei legi contează mai puțin decât modul în care a fost adoptată și motivele celor care au propus-o. În cea mai mare parte, aceștia îi reprezintă pe cei mai puțin productivi și cei mai puțin implicați cetățeni ai Israelului – evrei ultra-ortodocși care vor exceptare de la serviciul militar și ajutoare sociale, coloniști care vor să facă legea ei înșiși, ideologi din grupuri de reflecție – și abuzează de majoritatea lor temporară pentru a-și asigura scutiri, îndreptățiri, imunități și alte privilegii care batjocoresc ideea de egalitate în fața legii.

Ceea ce nu înseamnă că ideea unei reforme judiciare e lipsită de merit, cel puțin teoretic. Israelul are un sistem judiciar neobișnuit de puternic, care în decursul deceniilor și-a arogat puteri ce nu i-au fost nicicând conferite în mod democratic și care în alte țări sunt considerate a fi de natură strict politică, cum ar fi stabilirea caracterului „rezonabil” al numirilor în funcții și deciziilor guvernului. Doctrina „caracterului rezonabil” e cea care face obiectul legii adoptate luni.

În același timp, Israelul nu are o constituție scrisă care să delimiteze clar, ca în SUA, separarea puterilor în stat. Și nu are vreun mecanism instituțional real de control asupra executivului și legislativului, cu excepția Curții Supreme. Curtea este cea care garantează că drepturile omului, cele civice, ale femeii și ale minorităților sunt respectate și că majoritățile parlamentare nu pot să facă pur și simplu ce au ele chef.

Sub un premier mai cu scrupule decât Benjamin Netanyahu, s-ar fi putut ajunge poate la un mare compromis între guvern și opoziție, unul care să-i mai taie din avânt justiției fără s- o eviscereze cu totul, care să nu-i acorde niciuneia dintre tabere victoria totală, ci să conserve un larg consens societal. Isaac Herzog, președintele Israelului, și-a petrecut luni întregi alături de consilieri juridici care au trudit la propuneri menite a realiza exact acel compromis.

Însă obiectivul legii nu este reforma – și cu atât mai puțin consensul. E un exercițiu de pură impunere a puterii politice, executat de parlamentari porniți să încerce să obțină impunitate juridică de la o instanță care încercase să-i tragă la răspundere. Israelul nu s-ar fi aflat acum în acest colaps național dacă Netanyahu n-ar fi încercat să scape de inculpare prin faptul că se agață de putere în coaliția sa formată din bigoți, corupți, pomanagii și extremiști.

Un om de stat se sacrifică pentru țara lui. Un demagog își sacrifică țara pentru el.

Criza din Israel e descrisă uneori drept o luptă între stânga și dreapta, între forțele seculare și forțele religioase, între evreii așkenazi și cei mizrahi [proveniți din Europa, respectiv din Orientul Apropiat/Mijlociu – n.trad.]. Dar este o generalizare extrem de forțată: Netanyahu e un reprezentat al elitelor seculare așkenade, în vreme ce mulți opozanți, cum e fostul premier Naftali Bennett, sunt persoane religioase practicante și de dreapta.

Ce este adevărat e că falia din Israel, ca în multe alte democrații, nu mai e trasată acum între liberali și conservatori. Ea îi desparte pe liberali de iliberali. E între cei care cred că democrația implică un set de norme, valori și cutume care respectă și aplică restricții stricte puterii, respectiv cei care sunt dispuși să se folosească de majoritățile lor pentru a se comporta în politică după bunul plac, astfel încât să ajungă în cele din urmă să se comporte după bunul plac și în sfera juridică.

Poate că datorită îndelungatei istorii a deposedării evreilor, mulți israelieni par a fi foarte conștienți de pericol. Un sondaj realizat săptămâna trecută printre 737 de israelieni, fondatori și directori de companii start-up și directori executivi de firme de capital de risc, a constatat că peste două treimi dintre ei au început deja să-și mute activele în afara Israelului din cauza noii legi. S-a înregistrat de asemenea și o creștere semnificativă a numărului de israelieni care încearcă să obțină pașapoarte de la alte țări.

Problemele demografice ale Israelului sunt binecunoscute, dar mai există încă o problemă în interiorul primei probleme: dacă oamenii care au făcut din Israel „Țara Start-up” se îndreaptă spre ușile de evacuare, fundația durabilă a puterii Israelului se va eroda. Rugăciunile nu vor salva Israelul dacă îi va lipsi o economie de clasă mondială, capabilă să susțină o armată dominantă regional.

Israelienii au o predilecție pentru hiperbolă, iar săptămâna aceasta s-au auzit multe lamentări despre „sfârșitul democrației israeliene”. E un defetism nejustificat și totodată o exagerare: democrația israeliană a supraviețuit unor încercări chiar mai rele. Și totuși, un prieten din Ierusalim mi-a reamintit recent un vechi proverb hasidic: „Orice căzătură începe cu o aplecare”.