“Educația ne unește”. O vedere asupra viziunii – Doru Căstăian

Am tot amânat să scriu o părere despre recent lansata viziune sistemică “Educația ne unește”, tot dând târcoale documentului, încercând să-l citesc şi să-l recitesc şi să nu scap nici o nuanță, nici o idee fertilă și nici o contradicție.

Printre lucrurile pe care le consider salutare se numără intenția de a creşte autonomia şcolilor şi independența decizională a profesorilor, precum şi mutarea deciziilor relevante cât mai aproape de elev, conform principiului subsidiarităţii. Am tot spus-o și nu voi obosi să o repet, pedagogia este libertate – constrânsă, evident, de particularităţile naturii umane şi de descoperirile din ştiinţele relevante – iar diversitatea abordărilor pedagogice este un lucru care trebuie încurajat în orice sistem care se preocupă de starea de bine a elevilor şi profesorilor. Nu îndemn la relativism, dimpotrivă, sunt un susţinător necondiţionat al integrării cunoaşterii ştiinţifice relevante în educaţie, dar ştiu că întreţinerea, vreme de decenii (în special de către formatorii/controlori obtuzi, autoritarişti şi lipsiţi de imaginaţie, niciodată de către pedagogii relevanţi), a unor fantasme scientiste cu privire la caracterul presupus necesar şi pe deplin controlat al procesului educativ a făcut mai mult rău decât bine, a produs profesori stresaţi, obedienţi, inhibaţi şi care, paradoxal, au ajuns să dispreţuiască şi să desconsidere ştiinţa. (Valorile fundamentale 4 şi 5, pp.3-4).

De asemenea, nu pot decât să mă bucur că viziunea sistemică îşi propune să crească nivelul de încredere, de comunicare constructivă şi de solidaritate din sistem, precum şi cel dintre personalul didactic şi ceilalți actori implicaţi în educaţie (Valorile fundamentale 1 şi 3). În acest moment, aşa cum îl simt şi îl cunosc de aproape două decenii, sistemul este mutilat de indiferență, proastă comunicare și lipsă de colaborare. Profesorimea este frântă, marcată de neîncredere, asmuţită – prin raritatea şi inechitatatea formelor de recompensă *1 – în competiţii neprincipiale. Desigur, asta nu exclude, insular, formarea unor relaţii umane de calitate, atât între profesori, cât şi între profesori şi părinţi, dar ele sunt mai degrabă excepţiile. Voi adăuga şi că de această lipsă cronică de comuniune şi solidaritate se profită în nenumărate feluri. La fel de inutil de spus că va fi nevoie de mult timp pentru ca mentalităţile să se schimbe în mod real. Va fi nevoie ca în sistem să fie încurajate efectiv şi concret practicile colegiale, va fi nevoie ca managerii (liderii educaţionali) să corespundă cu adevărat profilului pe care îl defineşte documentul (p.8). De asemenea, şcoala va trebui să se comporte ca un partener social real şi să i se răspundă în acelaşi fel de către comunitate. Nu vă imaginaţi cât de mult mi-aş dori ca aceste lucruri să fie realizabile într-un interval de timp rezonabil. Cultura suspiciunii şi adversităţii mutilează în acest moment şcoala şi pe toţi cei din jurul ei.

Voi adăuga, de asemenea, la puncte tari, viziunea mai largă a înţelegerii şcolii ca parte a comunităţii, aflată într-un dialog real cu ea şi, nu în ultimul rând, dorinţa de a asigura mai multe rute de şcolarizare şi, prin urmare, mai multe tipuri de bacalaureat (aici, ca şi în alte părţi, regăsim importante puncte comune cu “România educată” a preşedintelui Klaus Iohannis.)

În final, să nu nedreptăţim documentul nerelevându-i şi părţile amuzante, de pildă distincţia cu iz de scolastică târzie, dintre trup, minte şi spirit.

Voi trece acum şi la ceea ce mi se pare mai puţin convingător, începând cu partea principial filosofică a acestei viziuni. Cum bănuiesc că vor fi puţini cei care vor aduce acest aspect în discuţie (el fiind considerat îndeobşte de la sine înţeles şi perfect limpede), voi încerca să-i acord atenţia cuvenită.

Voi spune, în primul rând, că găsesc cel puţin curios ca, într-un document atât de generos-umanist în declaraţii şi implicaţii, primul rol asumat al educaţiei să fie cel economic, înaintea rolurilor culturale, sociale şi de dezvoltare personală (Rolul educaţiei, I, 1, p. 2). Fără a nega rolul fundamental al educaţiei pentru configurarea pieţei muncii şi menţinerea unui nivel creativ-antreprenorial mulţumitor, voi spune că mi se pare inacceptabil ca acesta să fie asumat ca prioritar, mai ales într-un document care afirmă ritos “centrarea pe elev”. Poate că e o simplă diferenţă de accent, dar pentru mine este una esenţială.

• Citește pe Edupedu.ro analiza integrală semnată de Doru Căstăian