Epoca decadenţei: Terminaţi cu dramatismul. Problema reală a Occidentului în secolul XXI ţine de blocaj şi stagnare

Toată lumea ştie că trăim într-un timp al accelerării constante, al schimbării vertiginoase, al transformării sau dezastrelor care se întrevăd oriunde priveşti. Partizanii se pregătesc de război civil, roboţii se năpustesc să ne ia locurile de muncă şi ştirile lasă impresia unui morman de maşini, de fiecare dată când intri pe Twitter. Pesimiştii noştri văd crize peste tot; optimiştii insistă că suntem doar neliniştiţi din cauză că lumea se schimbă mai repede decât poate procesa creierul nostru primitiv de maimuţă.

(Autorul articolului, Ross Douthat, este redactor la The New York Times din 2009 şi autorul mai multor cărţi, cea mai recentă fiind intitulată “The Decadent Society” (”Societatea decadentă”).

Dar dacă impresia de accelerare este doar o iluzie, invitată de aşteptările noastre la progres perpetuu şi exagerate de filtrul distorsionant al internetului? Ce-ar fi dacă noi – sau cel puţin noi cei din lumea dezvoltată, din America şi Europa şi din Coasta Pacificului – ne-am aflat de fapt într-o epocă în care norma este dată mai degrabă de repetiţie decât de invenţie, în care blocajul şi nu revoluţia ne marchează politica, în care scleroza afectează instituţiile publice şi viaţa privată deopotrivă, în care noile evoluţii din ştiinţă, noile proiecte exploratorii, au în mod constant rezultate sub aşteptări? Ce-ar fi dacă fiasco-ul caucusurilor din Iowa, sistem antic denunţat de pseudo-inovaţie şi incompetenţă, ar spune mult mai multe despre epoca noastră decât orice mare catastrofă sau soluţie grandioasă?

Adevărul primelor decenii ale secolului XXI, un adevăr care a ajutat la învestirea preşedinţiei Trump, dar cu toate acestea va rămâne un adevăr important după plecarea lui, este că probabil noi nu intrăm într-o criză în genul celei din anii 1930 a liberalismului occidental şi nici nu ne rostogolim spre transumanism sau extincţie. În schimb, îmbătrânim, moleşiţi şi captivi, desprinşi de trecut şi fără a mai fi optimişti în privinţa viitorului, respingând deopotrivă amintirile şi ambiţiile în vreme ce aşteptăm o inovaţie sau revelaţie salvatoare, acumulând ani nefericiţi împreună în lumina micuţelor ecrane.

Cu cât ne îndepărtăm de sclipirea iPhone-ului, cu atât devine mai limpede: civilizaţia noastră a intrat în decadenţă.

Cuvântul „decadenţă” este folosit promiscuu dar rareori cu precizie. În dezbateri politice, este asociat cu lipsa de decizie în faţa ameninţărilor. În imaginaţia populară, este asociat cu sexul şi lăcomia, cu romane pornografice şi căpşuni cu ciocolată. În plan estetic şi intelectual, sugerează epuizare, sfârşeală – „impresia, simultan opresivă şi exaltantă, de a fi ultimul dintr-o serie”, după cum spunea poetul rus Viaceslav Ivanov.

Dar se poate distila o definiţie utilă din toate aceste asociaţii. Pe urmele marelui critic cultural Jacques Barzun, putem spune că decadenţa se referă la ‘stagnare economică, degradare instituţională şi epuizare culturală şi intelectuală la nivel înalt a prosperităţii materiale şi dezvoltării tehnologice. În decadenţă, scrie Barzun, „formele artei şi vieţii par epuizate, etapele dezvoltării au fost parcurse. Instituţiile funcţionează cu dificultate. Rezultatul intolerabil este repetiţia şi frustrarea”. El adaugă că „atunci când oamenii acceptă futilitatea şi absurdul ca normale, cultura este decadentă”. Şi în mod crucial, stagnarea este deseori consecinţa dezvoltării anterioare” societatea decadentă este, prin definiţie, victimă a propriului succes.

Remarcaţi că această definiţie nu implică o sentinţă morală sau estetică definitivă. O societate care generează multe filme proaste nu este neapărat decadentă; o societate care face iar şi iar astfel de filme ar putea fi. O societate condusă de cei cruzi şi aroganţi poate să nu fie decadentă; o societate în care chiar şi cei înţelepţi şi buni nu pot legisla poate fi. O societate roasă de criminalitate nu este în mod necesar decadentă; o societate conciliantă, îmbătrânită, fără copii, afectată de izbucniri de violenţă nihilistă pare mai apropiată de definiţia noastră.

Această definiţie nu implică nici faptul că decadenţa este neapărat o uvertură la o catastrofă, în care vizigoţii incendiază Manhattan-ul sau coronavirusul îi supune pe toţi. Istoria nu este mereu o piesă morală, iar decadenţa este o boală confortabilă: imperiile chinez şi otoman au persistat secole în condiţii decadente şi de la venirea la putere a lui Caligula până la căderea reală a Romei au trecut peste 400 de ani.

„Ceea ce ne fascinează şi ne îngrozeşte la Imperiul Roman nu este faptul că până la urmă a fost zdrobit”, scrie W.H. Auden despre acea toamnă nesfârşită, ci mai degrabă faptul că „a reuşit să dureze patru secole fără creativitate, căldură sau speranţă”.

Fie că îi aşteptăm pe creştini sau pe barbari, o renaştere sau Singularitatea, dilema descrisă de Auden nu mai este acum a Romei, ci a noastră.

II

„Oamenii din zona voastră cred că toate astea sunt reale?” – Directorul tehnic părea curios, mândru, puţin nesigur. Vorbeam în biroul din San Francisco despre o firmă de investiţii de capital, un spaţiu scăldat în soarele californian. Se referea la întreaga lume din jurul Golfului (californian), la întreaga economie internet.

Asta era în 2015. Să vă spun cinci istorii din cei cinci ani care au trecut de atunci.

Un tânăr vine la New York. Este un luptător, care lucrează la frontiera dintre antreprenoriat şi măiestria intermedierii. Prima lui iniţiativă, un credit card pentru milenialii bogaţi, îl propulsează în economia celebrităţilor, unde întâlneşte un ambiţios om de afaceri – rapper. Împreună, ei pun la cale un fel de brokeraj internet unde celebrităţile să-şi poată vinde simpla prezenţă pentru cine oferă cel mai mult. Ca o reclamă care sporeşte notorietatea companiei, ei se hotărăsc să găzduiască un mare festival de muzică – afacere exclusivă pe o insulă caraibiană pentru agenţii de influenţă, obsedaţii festivalurilor şi bogaţii tineri.

Festivalul are un mare succes online. Apare un video viral cu supermodele şi staruri instagram care se lăfăie pe o plajă pustie şi în final peste 5.000 de oameni cumpără bilete, cu un cost mediu de 2.500 – 4.000 de dolari – superafluiditatea unei societăţi bogate care poate fi exploatată de cei care se pricep ce să propună.

Dar festivalul aşa cum a fost anunţat nu există. Planurile întreprinzătorului nostru se prăbuşesc unul după altul. Proprietarii insulei particulare se dezic de contract. Guvernul local nu cooperează. Chiar şi după vânzarea tuturor biletelor, banii nu se regăsesc şi el trebuie să vândă în continuare noi beneficii pentru cumpărătorii de bilete ca să plătească pentru cei care le achiziţionaseră deja. El dispune într-adevăr de o echipă care lucrează neîncetat pentru a pregăti… ceva pentru clienţii plătitori, dar ce oferă ei în final este o mare de corturi FEMA în vaga apropiere a plajei, un concern de catering care furnizează sandwich-uri subţiri şi multă tequila ieftină.

În mod surprinzător, oamenii chiar se duc – tineri isteţi ale căror stream-uri de Instagram devin o cronică ilară a speranţelor spulberate, în vreme ce antreprenorul eşuat încearcă să menţină ordinea cu o portavoce înainte de a se ascunde în New York, unde ajunge în dizgraţie, este arestat şi urmează inevitabilul documentar Netflix.

Aceasta este povestea lui Billy McFarland şi al Festivalului Fyre. Este o poveste modestă; următoarea este de mai mare anvergură.

O fată creşte în Texas, este acceptată la Stanford, vrea să fie Steve Jobs. Are o idee care va schimba industria care nu s-a mai schimbat de ani, în lumea plictisitoare dar vitală a testării sângelui. Imaginează un aparat, numit Edison, care va face teste ale bolilor folosind o singură picătură de sânge. Şi precum Jobs, renunţă la colegiu pentru a se lămuri cum să-l construiască.

După 10 ani, este prima femeie miliardar din epoca internet, cu un mare capital investiţional, cu un campus întins, o estimare de 10 miliarde de dolari a firmei ei şi un acord profitabil cu Walgreens pentru folosirea aparatelor ei în fiecare farmacie a lanțului. Povestea ei este un contrapunct la fiecare critică pe care o auziţi despre Silicon Valley – că ar fi un club de băieţi imaturi, că realităţile sale virtuale nu fac lumea reală un loc mai bun, că rezolvă probleme de confort dar nu-i vindecă pe cei bolnavi. Şi ea este vârful unei elite din lumea tehnologiei şi politicii deopotrivă, care vrea să creadă că spiritul lui Edison este încă viu.

Dar instrumentarul Edison – în pofida efortului interminabil şi a celei mai bune echipe tehnologice pe care o poate cumpăra capitalul investiţional – nu funcţionează. Şi pe parcurs, în timp ce compania se tot extinde, încetează până şi să inoveze şi în loc de asta devine frauduloasă, folosind toţi banii şi susţinătorii de anvergură pentru a-i discredita pe avertizori. Ceea ce reuşeşte, până într-o zi, când compania şi toate miliardele ei se evaporă – lăsând în urmă o condamnare pentru fraudă, un scenariu incitant şi inevitabilul podcast şi documentar HBO în sprijinul celebrităţii fondatoarei.

Asta este povestea lui Elizabeth Holmes şi a firmei Theranos. Este o istorie de proporţii. Dar a treia poveste pe care o prezentăm este şi mai mare şi încă nu s-a încheiat.

O firmă internet se decide să revoluţioneze o industrie – piaţa taxiurilor şi limuzinelor – care defineşte cooperarea de şcoală veche între afaceri şi guvern, cu toată birocraţia aferentă şi serviciile nesatisfăcătoare. Le promite investitorilor că îşi poate croi loc cumpărând dominaţia pieţei şi poate folosi tehnologie de vârf pentru a identifica eficienţe maxime. Pe baza acestor promisiuni, strânge miliarde de dolari în timpul ascensiunii de 10 ani, timp în care devine un sinonim al succesului epocii internet, modelul pentru metodele de perturbare a unei industrii. La momentul în care intră la bursă în 2019, are venituri anuale de peste 11 miliarde de dolari – bani reali, schimbaţi pentru servicii reale, nimic fraudulos aici.

Totuşi, această uimitoare poveste de succes nu scoate de fapt vreun profit, chiar şi la acest nivel; în schimb, pierde miliarde, inclusiv 5 miliarde de dolari într-un sector extrem de costisitor. După 10 ani de creştere, a zdrobit vechiul model comercial al industriei sale, i-a şubrezit pe concurenţii tradiţionali şi a creat valoare pentru consumatori – dar toate acestea le-a făcut folosind extraordinara putere a banilor obţinuţi fără costuri, construind o companie care s-ar prăbuşi în faliment dacă banii ar fi retraşi. Şi nu a rezolvat niciuna din problemele care o împiedică să fie profitabilă: tehnologia pe care o foloseşte nu este brevetată şi nici complexă; concurentul său în planul perturbării controlează 30% din piaţă; jucătorii tradiţionali sunt încă foarte activi şi toate modalităţile sale de reducere a pierderilor – creşterea preţului, reducerea plăţii pentru lucrătorii săi – ar distruge avantajele pe baza cărora a fost construită.

Aşa că rezistă, un unicorn ca oricare altul, cu un plan de a deveni profitabilă care implică vagi promisiuni de a monetiza cumva toate datele utilizatorilor săi şi promisiunea concretă de a investi într-o nouă tehnologie ‘diferită’ – maşina autonomă, mult invocată dar deocamdată nu chiar reală – care vor rezolva ecuaţia.

Asta este povestea Uber – până acum. Nu este o fantezie Instagram sau o fraudă clară; a reuşit să fie cotată la bursă şi să-şi păstreze evaluarea disproporţionată, spre deosebire de unicornul WeWork, a cărui recentă tentativă de a intra pe piaţa de capital a aruncat firma în criză. Dar deocamdată este un exemplu de companie majoră din secolul XXI inventată în întregime din surplus şi menţinută de speranţele oamenilor că având suficiente fonduri şi o cotă de piaţă, poţi împinge în existenţă o companie profitabilă. Ceea ce o transformă într-un nou studiu de caz pentru ceea ce se întâmplă atunci când o societate extraordinar de bogată nu poate găsi suficiente idei noi care să justifice investirea întregii sale bogăţii acumulate. Umflăm baloane de săpun şi apoi le spargem, investim în Theranos şi apoi ne căim, iar presupusul avantaj al capitalismului este tot mai mult definit de tehnologii care ‘aproape’ au sosit, de modele de afaceri care sunt ‘pe cale’ spre profitabilitate, de piste pe care ne învârtim iar şi iar fără ca avionul să decoleze.

‘Chiar cred oamenii din zona ta că toate astea sunt reale?’ Când directorul tehnic mi-a pus această întrebare, i-am spus că da – că promisiunea Silicon Valley este în aceeaşi măsură o declaraţie de credinţă pentru aceia dintre noi care privesc dinafară ca şi pentru cei dinăuntru; că invidiem şi în acelaşi timp credem în lumea digitală, ca fiind acel loc unic în care inovaţia americană este în mod clar încă vie. Şi probabil că aş răspunde la fel şi acum pentru că, în pofida istoriilor pe care tocmai le-am prezentat, economia internet este încă la fel de reală precum creşterea şi inovaţia în secolul XXI.

Dar din păcate asta ne spune că creşterea şi inovaţia în secolul XXI nu se ridică la înălţimea promisiunilor care ni s-au făcut.

III

Economia decadentă nu este una săracă. SUA sunt o ţară extrem de bogată, clasele sale de mijloc beneficiază de o prosperitate mult peste visele secolelor trecute, statul asistenţial este eficient în uşurarea suferinţelor provocate de recesiuni şi ultimul deceniu de creştere a sporit (lent) standardul de viaţă la un nou record după pierderile de pe urma Marii recesiuni.

Dar creşterea lentă nu este acelaşi lucru cu dinamismul. Antreprenoriatul american este în declin din anii 1970 – la începutul preşedinţiei Jimmy Carter, 17% din toate afacerile din America fuseseră fondate cu un an înainte; la începutul celui de-al doilea mandat al lui Barack Obama, această proporţie era de aproximativ 10%. La sfârşitul anilor 1980, aproape jumătate din companiile din SUA erau „tinere”, având sub cinci ani; la momentul Marii recesiuni, această cotă scăzuse la numai 39% şi proporţia firmelor „vechi” (fondate cu mai mult de 15 ani înainte) a crescut de la 22% la 34% într-o perioadă similară. Iar acele companii păstrează tot mai mult numerarul sau îl retrimit acţionarilor, în loc să investească în noi întreprinderi. De la al doilea război mondial până în anii 1980, conform unui recent raport al biroului senatorului Marco Rubio, investiţiile casnice particulare s-au apropiat deseori de 10% din PIB; în 2019, în pofida reducerii unei taxe corporatiste cu intenţia de a scoate banii din rezerve, raportul investiţii/PIB s-a situat la mai puţin de jumătate din acel nivel.

Asta sugerează că oamenii cei mai experimentaţi încep să se uite în jurul lor la oportunităţile de afaceri şi văd mai multe start-up-uri care se aseamănă cu Theranos, decât cu Amazon, ca să nu mai vorbim de mastodonţii vechii economii. Şi abundenţa investiţiilor corporatiste înseamnă totodată că ascensiunea constantă a bursei a sporit avuţia unei clase de rentieri – în esenţă, investitorii deja bogaţi se îmbogăţesc şi mai mult din dividende – în loc să reflecte o creştere a prosperităţii generale.

În spatele acestei declaraţii se iţeşte spectrul stagnării tehnologice. Fără a lua în considerare campania prezidenţială a investitorului Andrew Yang, progresele din robotică nu sunt pe cale să-i lase pe toţi fără locuri de muncă. Creşterea productivităţii, cea mai bună măsură a efectului tehnologiei asupra economiei, a fost slabă în SUA şi încă mai precară în Europa, de la apriţia primului dot-com.

În 2017, un grup de economişti a publicat un articol care se întreba dacă „ideile devin mai greu de găsit?” Răspunsul a fost un da clar: „Noi prezentăm o serie lungă de dovezi din diverse industrii, produse şi firme, care arată că efortul de cercetare creşte substanţial, în vreme ce productivitatea cercetării este în declin abrupt”. În cartea sa din 2011, „The Great Stagnation”, Tyler Cowen citează o analiză a fizicianului de la Pentagon, Jonathan Huebner, care a simulat un raport inovaţie/populaţie pentru ultimii 600 de ani. Acesta prezintă un arc în uşoară accelerare în perioada târzie a secolului XIX, când invenţiile majore au apărut şi au fost adoptate cu mai multă uşurinţă, şi un declin tot mai abrupt de atunci încoace, în condiţiile în care ţările bogate cheltuiesc tot mai mult pe cercetare obţinând venituri tot mai mici.

Aceste trenduri nu înseamnă că progresul a încetat. Sunt aprobate mai puţine medicamente cu mare succes comercial, dar luna trecută s-a anunţat scăderea constantă pe parcursul unei generaţii a deceselor provocate de cancer şi un posibil tratament revoluţionar pentru fibroza chistică. Cercetarea ştiinţifică are o criză a replicării, dar încă pot fi identificate cu uşurinţă domenii de progres clar – de la frontierele Crispr până la studiul ADN-ului.

Însă tendinţele arată o încetinire, dificultăţi tot mai mari în realizarea unor inovaţii – ceea ce înseamnă un blocaj pentru optimişti şi o plafonare pentru ceilalţi. Iar relativa excepţie, internetul şi toate minunile sale, reliefează şablonul general.

Economistul de la Northwestern University, Robert Gordon, unul din cei mai convingători teoreticieni ai stagnării, evidenţiază că perioada dintre 1840 şi 1970 a fost caracterizată de o creştere spectaculoasă şi de inovaţii transdisciplinare – de la energie şi transporturi la medicină şi agricultură şi comunicaţii precum şi mediu. Dacă în ultimele două generaţii progresul a devenit tot mai monodimensional – doar tehnologie şi nimic altceva. Chiar şi în peisajul Silicon Valley, poveştile de succes clar sunt deseori întreprinderile cele mai pure de calculatoare-şi-internet – firme social media, fabricanţi de dispozitive, companii software – în timp ce fraudele şi eşecurile şi posibilele catastrofe presupun eforturi de utilizare a tehnologiei pentru transformarea altor industrii, de la festivaluri de muzică la închirieri de spaţii de birouri şi teste de sânge.

Magnatului Silicon Valley, Peter Thiel, un alt cunoscut adept al teoriei stagnării, îi place să spună că „ne-am dorit maşini zburătoare şi în schimb am primit 140 de personaje”. Şi până şi oamenii care explică foarte serioşi că nimeni nu şi-ar dori de fapt o maşină zburătoare nu pot anula argumentele de bază prezentate de Thiel, Gordon şi alţii. Să analizăm una singură din marile inovaţii ale epocii industriale – avioane şi trenuri şi automobile, antibiotice – care continuă să ne marcheze puternic existenţa de zi cu zi, în mai mare măsură decât toate contribuţiile revoluţiei tehnologiei la un loc.

Cândva călătoream mai rapid, ridicam construcţii mai mari, trăiam mai mult; iar acum comunicăm mai rapid, sporovăim mai mult, ne facem mai multe selfie-uri. Cândva ne duceam pe Lună, acum facem filme despre spaţiu – filme uimitoare cu efecte speciale total convingătoare care ne fac să credem că ne-am fi desprins de pământ. Şi ne lărgim personajul revoluţionar de pe dispozitivele de comunicaţii pentru a ne convinge singuri că aşteptările noastre anterioare nu au fost simple fantezii, „chestii Jetsons”, că acest progres este singurul la care ne puteam aştepta în mod rezonabil.

IV

Această stagnare implică şi moleşeală socială. America este o ţară mai pacifistă decât era în 1970 sau 1990, cu rate ale criminalităţii mai mici şi străzi mai sigure şi cu copii care se poartă mai frumos. Dar este totodată o ţară în care acea presupusă calitate specifică americanilor, mobilitatea, s-a redus simţitor. Americanii nu mai „iau drumul vestului” (sau estului sau nordului sau sudului) în căutare de oportunităţi, aşa cum făceau cu 50 de ani în urmă; rata în care se mută oamenii între oameni a scăzut de la 3,5% la începutul anilor 1970, la 1,4% în 2010. Şi nici nu-şi mai schimbă locul de muncă atât de des ca înainte. Cu toată vorbăria despre recalificare şi angajare în firme proprii, cu toate temerile privind piaţa muncii, este mai puţin probabil ca americanii să-şi schimbe angajatorul, decât cu o generaţie în urmă.

Între timp, acei tineri mai manieraţi sunt mai deprimaţi decât cei din vremurile anterioare, este mai puţin probabil să se suite băuţi la volan sau să facă copii, dar sunt mai tentaţi spre automutilare. Sunt totodată generaţia care ia cele mai multe medicamente din istorie, de la medicamentele recomandate pentru ADHD până la antidepresivele date tinerilor neliniştiţi, iar majoritatea tratamentelor sunt menite a avea efecte calmante, oferind o experienţă atenuată în locul uneia incitante. Pentru adulţi, medicamentul legal cel mai râvnit este marijuana, al cărei utilizator tip este un personaj relaxat şi inofensiv – amorţit în mod plăcut şi considerând că imobilismul este o modalitate foarte plăcută de a-ţi petrece timpul.

Şi mai este şi epidemia de opioide, a cărei răspândire în cele mai nefericite locuri din America albă a trecut aproape neobservată în cercurile de elită o vreme, din cauză că drogul în sine mai degrabă linişteşte decât inflamează, dând o uşoară euforie care le permite utilizatorilor să alunece departe, zi cu zi şi încet-încet, fără a provoca vreun deranj cuiva. Cea mai bună carte despre această epidemie, a jurnalistului Sam Quinones, este intitulată „Dreamland” din acest motiv.

În ţara mâncătorilor de lotus, oamenii sunt de asemenea mai puţin dispuşi să investească în viitor, la modul literal. Rata natalităţii din SUA era cândva un exemplu printre ţările dezvoltate, dar de la Marea recesiune, a scăzut rapid, convergând cu normele insuficiente ale lumii bogate. Acest declin demografic agravează stagnarea economică, iar economiştii îi constată efectele dezastruoase. O analiză din 2016 arăta că o creştere cu 10% a populaţiei de peste 60 de ani scade rata de creştere a PIB-ului per capita cu 5,5%. Un document din 2018 constată că firmele de pe pieţele mai tinere ale muncii sunt mai inovatoare, un altul că îmbătrânirea societăţii ajută la explicarea amplorii luate de monopoluri şi declinului ratei start-up-urilor.

Acest cerc vicios – în care sterilitatea alimentează stagnarea, ceea ce descurajează natalitatea, ceea ce scufundă societatea tot mai adânc în îmbătrânire – face din declinul demografic un indiciu clar al modului în care decadenţa pune stăpânire pe o civilizaţie. În cea mai mare parte a istoriei occidentale, declinul ratei natalităţii a reflectat câştiguri în bunăstare umană: victorii asupra mortalităţii infantile, asupra economiilor agrare împovărătoare, asupra speranţelor limitate ale tinerelor femei. Dar când am ajuns în mod permanent pe teritoriul ratelor natalităţii mai mici decât ale mortalităţii, sărăcia naşterilor a început să submineze exact acele forţe (tinereţe, asumare de riscuri, dinamism) necesare pentru continuarea creşterii, ceea ce înseamnă că orice noi progrese în domeniul bunăstării personale se fac în detrimentul viitorului.

V

Acum cititorul va avea probabil obiecţii evidente faţă de acest portret de senectute şi stagnare: Cum rămâne cu politica? Ar putea oare o societate decadentă să reproducă Zilele de furie din 1969 pe mediile sociale, cu antrenarea online a unor mulţimi de oameni şi reactivarea vechilor extreme? Ar produce oare o ascensiune populistă şi o renaştere socialistă, un război civil intern atât de polarizant încât americanii să-l poată confunda convingerile sincere ale compatrioţilor lor, cu intervenţia unor hackeri ruşi? L-ar alege oare pe Donald Trump în funcţia de preşedinte?

În mod straniu, răspunsul ar putea fi „da”. Atât populismul cât şi socialismul, prin Trump şi Bernie Sanders, reprezintă expresii ale nemulţumirii faţă de decadenţă, răzvrătiri împotriva managementului tehnocratic al stagnării care a definit epoca Obama. „Make America Great Again” este sloganul unui futurism reacţionar, un urlet împotriva unui viitor care nu este conform celui promis, iar Revoluţia Bernie Sanders promite că ceea ce stânga a pierdut cândva în epoca Reagan poate fi recâştigat, iar ascensiunea spre utopie poate fi reluată.

Dar dorinţa pentru un viitor diferit nu merge mai departe, iar în termeni practici epoca populistă nu a făcut decât să asigure o nouă şi mai adâncă stagnare. De la Washingtonul lui Trump până la capitalele Europei, politica occidentală este acum polarizată între forţele antisistem care sunt nepregătite să guverneze deplin şi un establishment care este prea detestat pentru a conduce efectiv.

Structurile sistemului occidental, Constituţia SUA şi administraţia de stta, federalismul pe jumătate construit al UE, crapă peste tot şi sunt criticate pretutindeni. Dar stagnarea noastră le fac impermeabile la reformarea substanţială, ca să nu mai vorbim de o revoluţie. Cei mai stridenţi naţionalişti europeni nici măcar nu doresc ieşirea din UE, iar primul mandat al lui Trump a semănat de fapt mult cu cel de-al doilea al lui Obama, cu legile respinse şi deciziile executive contestate şi cu politica realizată mai ales prin negocieri între birocraţie şi instanţe.

Există o preşedinţie Trump virtuală ale cărei efecte perturbatoare îi îngrozesc pe liberali, una care se vede la Fox, unde Trump este mereu puternic. Dar de fapt el este mai aproape de tipul de preşedinte foarte cunoscut, de televiziunea reality, decât de o reală inversare a istoriei.

La fel şi în cazul culturii politice mai largi. Nebunia mulţimilor convocate online, modalitatea în care internetul a permis revenirea anumitor forme de extremism politic şi proliferarea teoriilor conspirative – da, dacă este ca decadenţa noastră să se sfârşească, lăsând locul unei măreţe confruntări ideologice şi politicii confruntărilor de stradă, acesta ar putea fi începutul sfârşitului.

Dar luptele noastre continuă să reflecte în majoritate ceea ce Barzun califica drept „blocajele vremii noastre” – scandalul Ksvanaugh cu reluarea audierilor lui Clarence Thomas, dezbaterile privind corectitudinea politică care ne reamintesc dispute din anii 1970 şi ’80. Isteria cu care reacţionăm ar putea reprezenta doar modalitatea prin care o societate decadentă îşi gestionează pasiunile politice, prin încurajarea oamenilor să simuleze extremismul, să reediteze anii 1930 sau 1968 pe mediile sociale, să adopte politica radicală ca un sport, un hobby, un şut dat chimiei organismului care nu reprezintă niciun pericol pentru viaţa lor relativ confortabilă din epoca târzie a modernismului.

Închideţi Twitter, delogaţi-vă de pe Facebook, scoateţi din funcţiune televiziunea prin cablu – şi ce vedeţi că se întâmplă în SUA din epoca Trump? Năvală în campusuri? Nu: micul val de proteste din campusuri, majoritatea concentrate în jurul unor controverse parohiale, s-a umflat înainte de alegerea lui Trump şi s-a diminuat între timp. Confruntări urbane? Nu: izbucnirea post-Ferguson de proteste urbane s-a epuizat. Un val de violenţe politice? Poate un mic impuls, dar mai similar cu incidentele cu împuşcături din şcoli, decât cu ciocnirile politice din anii 1930 sau 1960, în sensul că implică oameni deranjaţi care se consideră cavaleri rătăcitori şi ajung să facă măceluri, iar nu mişcări organizate cu vreun gen de obiectiv concret.

Deviaţiile politice din epoca internet sunt parţial responsabile de provocările pe care şi le aruncă reciproc adepţii supremaţiei albilor pentru a declanşa atacuri armate în masă, sau pentru episoadele de genul celui în care un suporter al lui (Bernie) Sanders a încercat să masacreze republicani la un meci de baseball între legislatori, în 2017. Dar aceste incidente sunt îngrozitoare şi în acelaşi timp excepţii; încă nu s-a stabilit că ar reprezenta un tipar care să se apropie de perioada începutului anilor 1970, când au avut loc peste 2.500 de atentate în zona continentală a SUA, pe parcursul a 18 luni.

Poate că aberaţiile de astăzi anunţă lucruri mai grave. Dar teroriştii noştrii nu se cred profeţi sau precursori – deseori lasă mai degrabă impresia de semne.

Teroristul Americii secolului XXI nu este acel tip care vede mai profund decât ceilalţi; el este cel care nu înţelege, care ia la modul literal ceea ce citeşte pe internet într-un fel în care majoritatea celor care postează nu o fac, care confundă divertismentul virtual cu realitatea. Adeptul stângii care încearcă să asasineze republicani nu este doar o persoană cu om conştiinţă mai ascuţită a Rezistenţei decât activistul mediu – el este un individ care interpretează total greşit Rezistenţa, care ascultă toată vorbăria online despre trădare şi fascism şi crede că se află cu adevărat în Franţa anilor 1940. Tipul care îşi parchează camionul pe Hoover Dam şi cere ca anumite condamnări imaginare să fie desfiinţate nu este doar puţin mai orientat spre acţiune decât ideologul tipic al teoriilor conspirative QAnon; el înţelege complet greşit acele teorii alambicate, considerându-le revendicări literale la adresa lumii, iar nu ceea ce reprezintă acestea pentru creatorii lor (un exerciţiu, un dar, un hobby) şi pentru majoritatea participanţilor (o formă stranie de comunitate virtuală).

Acesta nu scuză şarlataniile sau acumularea de furie, mai ales şarlataniile şi furiile preşedintelui, şi nu înseamnă că atacurile armate în masă, când se petrec, sunt mai puţin terifiante. Dar este un context important pentru a ne întreba dacă politica online ne poartă realmente societatea spre confruntare civilă. Sugerează că tărâmul virtual ar putea da o notă suplimentară de ferocitate luptelor noastre, dar totodată mai performativă şi găunoasă. Şi că furia online este o tehnologie de ventilare care este prost guvernată, stagnantă şi, da, în final mult mai stabilă decât pare pe Twitter.

Dacă vreţi să vedeţi cum ar fi dacă societatea occidentală ar fi în convulsii, există o aplicaţie pentru asta, o simulare convingătoare care vă aşteaptă. Dar în lumea reală, este posibil ca societatea occidentală să se reaşeze într-un fotoliu confortabil, agăţată de o sorbitură din ceva liniştitor, rulând şi reluând o înregistrare cu cele mai mari hituri ideologice din tinereţea ei nebună.

Ceea ce, ca să clarificăm, nu este deloc cea mai rea soartă imaginabilă. A te plânge de decadenţă este un bun de lux – o trăsătură a societăţilor în care poşta se livrează, rata criminalităţi este scăzută şi există distracţii destule chiar sub nasul tău. Fiinţele umane tot mai pot trăi viguros pe fondul unei stagnări generale, să fie rodnice pe fondul sterilităţii, să fie creative în contextul repetiţiei. Iar societatea decadentă, spre deosebire de distopiile totale, permite existenţa acelor semne de contradicţie, ceea ce înseamnă că se menţine posibilitatea de a acţiona în direcţia înnoirii şi renaşterii.

Nu acelaşi lucru este adevărat când mizezi pe o revoluţie. Ultimii o sută de ani de istorie occidentală stranie oferă suficiente exemple despre cum poate încercarea de a ne scutura de decadenţă să lase locul unor rele mult mai grave, de la dorinţa de Înţeles şi acţiune care a antrenat mormanele de cadavre la Verdun şi Passchendaele, până la nostalgia după Războiul Rece care a inspirat cruciadele ulterioare atacurilor de la 11 septembrie 2001 şi a dus la un marasm militar în Orientul Mijlociu.

Aşa că se poate chiar pleda pentru decadenţă, nu ca un final de degradare sau dezamăgire, ci ca o balanţă sănătoasă între mizeria sărăciei şi pericolele creşterii de dragul creşterii. Dacă vreţi, o decadenţă sustenabilă în care sarcina crucială pentru omenirea secolului XXI va fi să scoată tot ce se poate mai bun dintr-o stagnare prosperă: să înveţe să-şi tempereze aşteptările şi să trăiască între limite, să se asigure de distribuirea mai justă a resurselor existente, să folosească educaţia pentru a-i ridica pe oameni în sferele însorite ale clasei creatoare; şi să facă tot ce poate pentru a ajuta ţările mai sărace să facă o tranziţie reuşită la poziţia noastră actuală. Nu pentru că meliorismul ar putea vindeca orice rău, ci deoarece alternativele revoluţionare sunt prea periculoase şi calculul simplu al binelui major pentru cei mai mulţi implică simpla păstrare a sistemului actual în funcţiune şi renunţarea la visele mai ambiţioase.

Dar această argumentaţie merge doar până aici. Chiar dacă distopia nu se va materializa vreodată, cu cât durează mai mult perioada de stagnare, cu atât se va restrânge spaţiul de fecunditate şi milă, de memorie şi invenţie, creativitate şi cutezanţă. Deriva acceptată a decadenţei poate duce pe un teritoriu al întunecimii, care ascunde o maladie terminală. Iar distopiile reale se disting, parţial, prin faptul că mulţi din cei care le locuiesc nu-şi dau seama că trăiesc într-un astfel de spaţiu, deoarece fiinţele umane sunt suficient de adaptabile pentru a a considera ceva firesc chiar şi premisele absurde şi inumane. Dacă noi avem impresia că unele elemente ale sistemului (american) sunt, să spunem, distopice – de la vedeta reality-tv de la Casa Albă la dispozitivele de supraveghere adictive pe care le avem mereu în mâini; de la medicamente şi sinuciderile din periferii, la sterilitatea oraşelor americane bogate – atunci s-ar putea ca un outsider care priveşte la decadenţa (americană) să o judece mai sever.

Deci, decadenţa trebuie criticată şi împiedicată – nu prin fanteziile unor războaie mondiale care înnobilează, nu prin Tyler Durden din „Fight Club” care plănuieşte să arunce în aer toate sufrageriile Ikea, ci prin speranţa în faptul că acolo unde este stabilitate până la urmă va fi şi înnoire, că nu este absolut necesar să se ajungă la prăbuşire pentru a ieşi din decadenţă, că renaşterea poate apărea fără mizeria unei epoci întunecate intermediare.

Astăzi ne despart doar 50 de ani de apoteoza realizărilor şi cutezanţei umane care a dus oameni pe Lună şi toată efervescenţa din jurul acestui eveniment. Următoarea renaştere va fi neapărat diferită, dar realismul cu care ne privim propria situaţie ar trebui să ne facă mai disponibili a spera într-una, în ziua în care cultura americană se va considera mai fructuoasă, politica mai puţin futilă şi frontierele care astăzi par închise, se vor redeschide.

Traducerea: Adriana Buzoianu