Eroii neștiuți ai pandemiei. Nu se vorbește despre ei, dar se expun zilnic în cel mai periculos mediu, la Terapie Intensivă / Fost pacient: „Când nu puteam și îl auzeam pe el, parcă îmi era rușine să nu încerc. Și reușeam”

Fără să se cunoască între ei și fără să se fi intersectat vreodată unii cu ceilalți, mai mulți foști pacienți de la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj, centru regional care tratează bolnavi infectați cu coronavirus din mai multe județe, aduc în discuția despre spitalizare numele unui kinetoterapeut care ar face adevărate minuni în spital.

Kinetoterapeutul e zi de zi acolo. Alături de asistente, de infirmiere, el face parte din personalul medical despre care nu se vorbește. Sunt oamenii care se expun zilnic în cel mai periculos mediu, cel de la ATI, unde sunt pacienții cu forme severe.

Cei mai mulți pacienți cu Covid-19 care ajung în secțiile de Anestezie și Terapie Intensivă sunt imobilizați la pat. Căderea este abruptă. În câteva zile, un om sănătos ajunge țintuit într-un pat care îi devine locuință. Pentru a nu rămâne cu traume care țin de mobilitate, acești pacienți au nevoie de ajutor de specialitate. În fiecare zi, la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj, un kinetoterapeut intră în secția ATI și lucrează cu fiecare în parte. O procedură durează câte 25-30 de minute pentru fiecare pacient.

În ultimele săptămâni am stat de vorbă cu mai mulți foști pacienți cu COVID-19 care au fost tratați la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj, centru regional care primește cazuri și din alte județe. Fără să se cunoască între ei, acești pacienți ajungeau inevitabil în discuțiile pe care le-am avut la un punct comun: un kinetoterapeut pe nume Bogdan Pricop.

„Îți vorbește cu o blândețe extraordinară, îți dă încredere. Venea să facem exerciții zilnice. Când nu puteam și îl auzeam pe el, parcă îmi era rușine să nu încerc. Și reușeam„, mi-a spus unul dintre pacienți. Altul a zis că a fost transferat la ATI și condus din salon de kinetoterapeut, care a reușit în câteva minute să îl facă pe pacient să râdă pentru prima dată de la internare, el fiind în drum spre ATI pentru a primi ajutor să respire. Doi soți internați acolo mi-au mărturisit că s-au împrietenit cu el fiindcă „mereu apărea, parcă de nicăieri, și spunea o vorbă bună, o încurajare. În fiecare zi”.

Un alt pacient externat după mai multe zile petrecute la ATI a spus că „băiatul ăsta mă sună să vadă ce mai fac, cum mă simt. De ce face așa ceva?”

Nici o persoană dintre cele cu care am discutat nu se cunoaște una cu cealaltă, iar eu n-am pomenit numele lui în nici o discuție. Nu s-au intersectat nici măcar două minute nicăieri. Pe lângă numele doctorilor care i-au tratat, 7 din 10 pacienți l-au pomenit pe acest kinetoterapeut.

Bogdan Priocop lucrează de cinci ani și jumătate la Spitalul de Boli Infecțioase, după ce un an de zile a făcut voluntariat tot la ATI, dar la Chirurgie 1 în Cluj-Napoca. Când s-a ivit ocazia să se angajeze n-a ezitat. De ce la ATI?

„Fiindcă îmi place să lucrez cu oamenii care, de multe ori, nu mai sunt oameni, iar eu îi pun pe picioare”, spune el.

Peste 90 la sută din timp și-l petrece doar în secția de Anestezie și Terapie Intensivă. În mod normal, recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății este ca fiecare persoană să nu petreacă mai mult de jumătate de oră în secție, fiind în pericol de infectare. Aici sunt pacienți în stare critică, intubați și ventilați. Unii tușesc, unii expectorează, unii fac complicații.

Bogdan Pricop, kinetoterapeut la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj:

• „Dacă ți-e frică, nu te mai duci la serviciu, nu? Nu mi-e frică. Noi suntem și echipați foarte bine. Arăt ca un cosmonaut, mi-ar lipsi doar un ghiozdan în spate din care să iasă două furtunuri să-mi dea oxigen. Dar sunt acolo și încerc să-i ajut pe pacienți. Normal, doar pe ATI sunt. Merg la fiecare și lucrăm câte 25-30 de minute, că sunt conștienți sau nu, atât durează o procedură în mod normal. Uneori ajung să petrec și câte o oră continuă pe ATI, fiindcă unii pacienți trebuie întorși pe burtă, alții mutați și te pomenești că treci de 60 de minute. Lucrez cu ei pentru a nu li se atrofia musculatura, pentru a nu li se bloca articulațiile. Unii sunt intubați, în stare critică, dar nimeni nu renunță la nimeni. Uneori cobor și pe secție, fiindcă încercăm să-i externăm cât de cât pe picioarele lor. Dar cea mai mare parte a timpului o petrec pe ATI. De la 7 dimineața până la 16-17 în fiecare zi.”

Mulți pacienți vorbesc despre tine atunci când sunt întrebați de perioada în care au fost la spital. De ce?, l-am întrebat pe Bogdan Pricop.

• „E greu pentru ei, gândiți-vă cum e să stea atât de multă vreme nemișcați sau departe de universul lor, de familie. Eu mereu le citesc mai întâi fișele, mă uit la vârsta lor, la nume, de unde sunt și doar apoi intru la ei. Înainte de toate încerc o glumă, vreau să-i văd că zâmbesc. Intru în vorbă cu ei, îi încurajez și abia apoi începem să lucrăm. Nu poți merge la cineva imobilizat să-i zici: «Na, am venit, mișcă piciorul!» Apoi ei mai prind drag de mine. Mai povestim, mai facem mișcare, ei se simt bine și eu mă simt și mai bine când îi văd pe ei că sunt bine.”

La o statură de aproape doi metri, kinetoterapeutul în combinezon a speriat la un moment dat o vârstnică atunci când a intrat la ea să facă exerciții.

• „M-a văzut atâta cât sunt și sărăcuța a avut o reacție din asta, de spaimă. Cine-o fi ăsta, atât de mare, ce vrea de la mine?, o fi zis. Dar ne-am apucat să vorbim, am întrebat-o: «Cum vă simțiți, buni? Cum sunteți azi?» Zi de zi am făcut asta. Am mai glumit și s-a atașat de mine, iar pe urmă mă căuta.”

Inevitabil, la ATI mor oameni. Cum reziști?

• „Poate părea cinic, dar eu cât sunt în spital sunt cu mintea doar acolo. Când ies din tură, încerc să șterg tot cu buretele, să mă resetez. Pentru mine ziua de ieri nu există. Dacă stau să mă gândesc, e greu să rezist. Adică e greu pentru oricine. Nu te ajută la nimic dacă te pierzi în emoții. Ajungi ziua următoare la serviciu și nu mai ești același, nu te poți concentra la ce ai de făcut și toată lumea are de pierdut. Eu zi de zi o iau de la capăt. Și mereu vreau să le câștig oamenilor un zâmbet. Dacă nu pot râde, măcar să zâmbească. E o terapie și asta. O încurajare nu strică nimănui. Am avut un pacient tânăr, foarte tânăr, care tot îmi zicea că moare la ATI, că nu mai iese de pe secție. I-am zis: «Stai cuminte, omule, că atâta vreme cât îs eu aici, n-ai cum, nu faci tu din astea cu mine pe-aici. Ai timp destul pentru asta, după ce ieși viu și sănătos din spital. Te duci acasă și apoi ai vreme.» S-a făcut bine, normal. Am mai și glumit cu el, el cu mine și tot așa. Că tot ziceam de tineri. Păi ăsta era foarte tânăr, apropo de cei care încă mai zic că tinerii nu sunt afectați de virus. Păi sunt destui afectați și în diverse moduri, unii fac forme severe. Să spui că virusul ăsta e fix pix, e ca și aia cu întunericul. Întunericul nu există, dar el vine în fiecare zi, fiind de fapt o conspirație mondială ca să vândă cineva becuri.”