Eschatologia spatiilor inchise si reziduurile mitologiei legionare

Istoria politică și intelectuală ne poate ajuta să înțelegem actualul val de radicalism populist, inclusiv ascensiunea aparent fulgerătoare, dar sistematic pregătită, a unui pseudo-profet extremist. Nu vorbesc aici de repetarea unor experiențe din trecut, ci de persistența și „refuncționalizarea” a ceea ce aș numi reziduurile mitologice. Fenomenul legionar a însemnat exaltarea unei imaginare comunități organice.

A fost un nihilism autohtonist. Se postula și se celebra un presupus instinct național, înrădăcinat în vraja inefabilă a Tradiției, într-o matrice emoțională infrarațională și în refuzul meschinei aritmetici burgheze. Detestata modernitate este, prin definiție, distructivă. Pentru Nae Ionescu și adepții săi, democrația parlamentară era un regim bolnav. Pentru a restaura corpul sănătos al națiunii, era nevoie de un sistem musculos, emancipat de prejudecățile sentimentale ale Luminilor.

Gândirea reacționar-revoluționară din România se regăsea în revolta filosofului fascist italian Julius Evola împotriva lumii moderne. „Ur-Fascism”, spre a relua termenul lui Umberto Eco. Un trumpist român mă acuza recent că aș fi, de fapt, un ignorant în privința filosofiei de dinaintea secolului XIX. N-am spus niciodată că aș fi exegetul Sfântului Toma ori al lui Spinoza. Dar sunt specialist în ideologii și instituții totalitare. Le cunosc și le „recunosc”.

Nae Ionescu a fost inițial un admirator al lui Georges Sorel, doctrinarul mitului politic și ideologul virtuților purificatoare ale violenței. Profesorul de logică de la Universitatea din București era predicatorul unui mod de a filosofa în care se întâlneau activismul metapolitic, riscul existențial și romantismul metafizic. Gânditorul era mereu în căutarea Păstorului Suprem, a Cârmaciului, a Stăpânitorului, a Voievodului căruia să i se închine extatic împreună cu emulii săi. Mai întâi, Carol al II-lea. Apoi, Căpitanul. Nae Ionescu era, în vorbe, anti-filistin și vorbea transpus despre asceză, sfințenie, jertfă. În viața reală, era un hedonist.

Teologul-poet și jurnalistul Nichifor Crainic nu poza în condottier. Știa cum să navigheze oportun și oportunist în apele tulburi ale politicii. Respingea instinctiv democrația constituțională, admira fascismul mussolinian și Estado Novo al lui Salazar. Acestea erau punctele sale cardinale în haosul liberalismului putred. Alți admiratori ai dictatorului portughez au fost Mircea Eliade și Mihail Manoilescu. De precizat că salazarismul nu a fost un fascism „clasic”.

Dar a fost o dictatură polițienească, o autocrație colonialistă cu certe trăsături totalitare. Eliade însă îl vedea, în 1942, în plină conflagrație mondială, ca antipodul sterilului materialism democratic: „Este posibilă o revoluţie spirituală? Este realizabilă istoric o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului? Portugalia de astăzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura ţară din lume care a încercat să răspundă la asemenea întrebări.” Nesurprinzător, Eliade a rămas atașat gândirii lui Evola și a corespondat cu acesta și după război.

Relația s-a destrămat după ce Eliade a devenit profesor în Statele Unite. Influențele reciproce au fost însă durabile. Gânditorul politic italian Furio Jesi (1941–1980) le-a analizat în importanta sa lucrare despre „cultura dreptei” (cultura di destra).

Găsim referințe la Jesi în corespondența dintre Eliade și Ioan Petru Culianu. Temele întoarcerii la sacralitatea pierdută, la misterul originar sunt acum resuscitate în ideologiile neotradiționaliste, în care fuzionează pesimismul spenglerian, filosofia „trăirii periculoase”, fervoarea mitopoetică, teama de Istorie, iraționalismul, dar și mitologia Bunului Sălbatic. O revoluție care privește înapoi. Omul Nou ca Om Preistoric.

De unde venea această atracție a unor influenți intelectuali spre formele și formulele autoritare ale puterii? Am discutat cândva subiectul cu distinsul sociolog israelian Shmuel N. Eisenstadt, care îl cunoscuse pe Mircea Eliade la University of Chicago.

Fuseseră un timp colegi în cadrul prestigiosului Committee on Social Thought. „Era vorba de o aversiune pentru spațiile deschise.” Altfel spus, de un magnetism al spațiilor închise, al certitudinilor veșnice. Leo Naphta din Muntele vrăjit. În termenii lui Eric Voegelin, imanentizarea eschatonului. Purificarea absolută. Intru în Mișcare. Mă mișc împreună cu mulțimea. Înconjurat de discipoli legionari, Nae Ionescu predica în lagărul de la Miercurea Ciuc „logica colectivelor”.