Este NATO în moarte cerebrală?

Câtă dreptate are Macron să afirme că NATO e în moarte cerebrală? Dar Merkel să-l contrazică, iar Putin să-l aplaude? A cui e vina stării deplorabile a alianţei la 30 de ani de la triumful ei asupra imperiului comunist?

Dacă NATO ar fi pe dric, cum greşit pretinde Emmanuel Macron, moartea nu i-ar fi cerebrală, ci provocată de un infarct. Bolnavă e, în ocurenţă, mai degrabă inima decât creierul alianţei, scrie postul de radio Deutsche Welle.

Nu Trump e în chestiune, cum crede preşedintele Franţei. Ori refuzul său de a conduce şi de a împărtăşi ideile stângii politice europene. Şi cu atât mai puţin sunt SUA problema lumii libere, de vreme ce America asigură în continuare, manu militari, apărarea flancului estic al defensivului Pact nordatlantic, protejând de pildă pe români, polonezi şi ţările baltice de rerusificare. Iar democraţiile lor liberale de reîngurgitarea şi lichidarea lor de către neostalinistul lider de la Kremlin.

E cert că Trump a comis prostii incomensurabile, cum a fost hotărârea lui fatală de a-şi contrazice consilierii cei mai competenţi, de a-şi retrage militarii şi a da lumină verde invaziei turceşti în nordul Siriei. Nu mai puţin catastrofale au fost deciziile politice externe ale predecesorului său, Obama.

Fostul şef al Casei Albe a spălat putina în faţa Chinei, a Rusiei lui Putin şi a Iranului islamist, lăsând dictatorii să-şi facă de cap în Siria, să elimine forţele prooccidentale din zonă spre a lăsa trupele tiraniilor libere să comită crime proprii, ori să se dedea complicităţii la crimele în masă ale lui Bashar el Assad.

Cu toate acestea, America a continuat să investească enorm în apărarea continentului, pe care l-a salvat în mai multe rânduri de propria sa inepţie, laşitate, cădere în nebunie totalitară şi inadecvare militară. Tocmai asta deranjează, între altele, Moscova. Normal, prin urmare, că Rusia lui Putin, care ar vrea să vadă SUA rapid şi definitiv despărţite de Europa, îl aplaudă pe Macron.

Cu totul altfel s-au comportat aliaţii vesteuropeni, între care germanii, care se cantonează cu superbie în pacifism şi refuză de ani să-şi sporească la 2% din PIB, aşa cum au promis, jalnicele bugete şi investiţii militare. Totuşi, până şi aliata sa principală, Angela Merkel, a înţeles cât rău iscă lipsa de măsură dictată de interese politice egoiste şi de vechiile tradiţii antiamericane ale Franţei, debordând din aprecierile extremiste ale lui Macron.

Ca atare, cancelara a simţit nevoia să-şi exprime dezacordul, contrazicând, ca şi secretarul general al NATO, Stoltenberg, „drasticele cuvinte” articulate de francez.

Dar ce-a urmărit Macron în interviul dat revistei The Economist? Să-şi amplifice popularitatea în Franţa şi Europa şi să distragă atenţia de la neajunsurile Hexagonului, ca şi de la slăbiciunile şi restanţele europene în materie de relaţii cu dictatorii răsăriteni de la Putin la Erdogan şi Kamenei.

În fapt, problema Pactului nordatlantic rezidă, esenţialmente, în smintirea naţiunilor şi despărţirea statelor NATO de ataşamentul la valorile fondatoare, liberale ale alianţei, ca şi în politicianismul menit să ascundă acest divorţ. Ca şi într-un clivaj nu doar transatlantic, ci şi religios şi ideologic, ţinând de deriva Turciei în islamism şi de un relativism, care a luat minţile multora, a tulburat distincţiile şi a distrus claritatea morală a unei civilizaţii apusene cantonate în progresism.

În fond, pe cine mai interesează azi, în vestul obsedat de anticapitalism, de Greta Thunberg şi de prezumtiva urgenţă a combaterii schimbărilor climatice, ori de presupusa supremaţie a bărbatului alb, moartea unui student chinez, ucis în Hong Kong pentru că revendica democraţie reală? Pe cine mai scoate în stradă apărarea liberalismului în lume?

Pe cine incită la proteste violarea drepturilor omului într-o Chină comunistă care-i oprimă în masă pe uiguri, îi reprimă pe tibetani şi-şi controlează la sânge propriul popor, şantajând fără jenă concernele occidentale? Pe cine mai încălzeşte în Apus soarta şi cauza kurzilor care, luptând împotriva terorismului „statului islamic”, se văd mai nou abandonaţi de vest şi expuşi epurărilor etnice operate cu ajutorul tancurilor turceşti?

Pe cine mai scoate din minţi, în vest, că Franţa sau Germania pactizează cu Moscova, de pildă în amplificarea dependenţei continentului de livrările de gaz rusesc, în detrimentul ţărilor şi regiunilor ameninţate ori ocupate de noul ţar, un subiect abordat, la Berlin, de şeful diplomaţiei americane?

Oricâte greşeli ar comite Mike Pompeo, şeful său Trump, ori o Americă ispitită de izolaţionism, poate şi din pricina exploziei de antiamericanism ţăcănind de ani un Bătrân Continent care a uitat ce fericit e să nu fie silit să se apere singur, e cert că nu Lumea Nouă poartă vina stării jalnice a alianţei.

A singurei alianţe care apără efectiv libertatea în lume. Cauza diagnosticatului infarct al NATO e bine de căutat altundeva. Ar putea fi lesne depistată în lipsa cooperării celor două lumi şi în carenţele unui dialog transatlantic care, în interesul Europei, se cer urgentissim remediate.

Fiindcă Bătrânul Continent nu-şi va depăşi în timp util slăbiciunea, înlăturând riscul destabilizării durabile, dacă se plasează în contra partenerului de peste ocean. Se va ajuta în schimb substanţial, dacă se va abţine de la trădări şi recriminări stupide, ori ipocrit-politicianiste, dacă va reaprecia valorile situate la baza NATO şi, în temeiul lor, va promova un real dialog cu primus inter pares dintre aliaţi.