Estul, Vestul și unitatea – șanse ratate, conflicte noi. Reunificarea Germaniei nu a marcat doar sfârșitul Războiului Rece, ci a fost și începutul unei ere bazate pe raporturi noi. O eră care a început cu mari speranțe – și care a deschis calea spre o pace rece

Pulsul relațiilor internaționale se simte cel mai bine în Germania la Conferința de Securitate de la München. În ultimii ani s-au putut observa două aspecte: pe podiumurile de discuții s-au aflat în continuare lideri politici din Est, Vest și Orientul Îndepărtat – dar aceștia au părut că se ascultă tot mai puțin unul pe altul, ca să nu mai vorbim de lipsa eforturilor de a se apropia unii de ceilalți. Este clar că relațiile dintre Europa și America s-au deteriorat serios, iar cele dintre Occident și Rusia sunt la pământ, marcate de o neîncredere adâncă. Iar relația dintre SUA și China este deja descrisă drept un nou Război Rece.

În acest sens, nu a fost lipsit de ironie faptul că la ediția din acest an a Conferinței de Securitate din capitala Bavariei, desfăşurate în februarie, a luat cuvântul politologul american, Francis Fukuyama. În 1989, Fukuyama anunțase victoria definitivă a democrației liberale, pe fondul schimbărilor politico-sociale majore din estul și centrul Europei. Fukuyama s-a referit chiar la „Sfârșitul istoriei”, cum se și numește de altfel cartea sa des citată. Trei decenii mai târziu, la München, Fukuyama recunoaște sincer că nu toate prognozele sale s-au adeverit.

Că lumea este departe de un „sfârșit al istoriei” ne arată bugetul țărilor destinat înarmării: potrivit institutului pentru studii de pace de la Stockholm SIPRI, în 2019 cheltuielile pentru înarmare au crescut în lumea întreagă mai mult decât în ultimii 10 ani anteriori. Cel mai mult au investit în armament și dotări militare SUA, ca și anterior, urmate de noul lor rival geostrategic China. Rusia este abia pe locul patru, la mare distanță.

Mare optimism

În lumina acestor cifre, este greu de imaginat „marele sentiment de optimism” de care vorbește istoricul Konrad Jarausch, atunci când se referă la sfârșitul, temporar, al confruntării Est-Vest din urmă cu 30 de ani. „Viitorul părea maleabil. Apăreau multe şanse în Germania reunificată, dar și în țările vecine”, spune fostul director al Centrului de Cercetări Istorice Contemporane de la Potsdam, în dialog cu DW. „Și, parțial, unele lucruri au reușit: cum ar fi democratizarea Europei de Est și evoluțiile economice.”

În aer pluteau promisiuni și speranțe. La conferințe se enunțau planuri curajoase. Fostul președinte al URSS, Mihail Gorbaciov, a venit cu viziunea unei „case europene comune”, în care toți cetățenii să se bucure de aceeași securitate. În noiembrie 1990, 34 de șefi de stat au semnat, la un summit special al CSCE, Carta de la Paris. S-a anunțat atunci, într-o atmosferă de sărbătoare, sfârșitul divizării Europei.

Linia de demarcație a fost doar împinsă mai departe

Horst Teltschik a fost prezent atunci la Paris în calitate de consilier apropiat al cancelarului german Helmut Kohl. În dialog cu DW, Teltschik își amintește de momentul de după semnarea documentului: „Gorbaciov s-a ridicat și a spus: ‘Sarcina noastră este să trecem de la dictatură la democrație și de la economia de stat la cea de piață’. Aceste principii fundamentale sunt înscrise în Carta de la Paris.”

Din atmosfera optimistă de atunci nu a mai rămas mare lucru. Fostul ministru de Externe german, Hans-Dietrich Genscher, remarca rece în urmă cu cinci ani, într-un comentariu special scris pentru DW la împlinirea a 25 de ani de la reunificarea Germaniei: „Pare că unii nu și-ar dori de fapt depășirea divizării, ci doar împingerea liniei de demarcație din centrul Europei mai înspre Est.”

Extinderea NATO spre Est

Nicio altă decizie politică nu a contribuit, cred, mai mult la deteriorarea relațiilor cu Rusia decât extinderea NATO spre Est, la sfârșitul anilor 1990. La negocierea condițiilor politice vizând reunificarea Germaniei, Kohl și Gorbaciov stabiliseră clar că Germania reunificată va avea dreptul de a rămâne membră NATO, ca stat suveran, dar fără să staționeze trupe NATO pe teritoriul fostei RDG. Despre o eventuală extindere spre Est nu au discutat nimic Gorbaciov și Kohl, potrivit consilierului Teltschik. Deoarece „în vara lui 1990 nimeni nu se gândea că, nouă luni mai târziu, Pactul de la Varșovia se va destrăma, la fel ca Uniunea Sovietică, după alți câțiva ani”.

Istoricii amintesc de promisiunea președintelui american Bush și a Secretarului său de Stat, James Baker, de a ajuta la edificarea unei structuri de securitate paneuropene din care să facă parte toți. Pentru mulți politicieni americani este clar că extinderea spre Est a NATO a fost interpretată de Rusia drept o trădare a spiritului de cooperare și parteneriat din 1990. Într-o scrisoare deschisă din iunie 1997, peste 40 de foști senatori, membri ai administrației, ambasadori, experți militari și în dezarmare l-au avertizat în acest sens pe președintele american Bill Clinton. Extinderea NATO spre Est, se spunea în scrisoare, va întări forțele antidemocratice din Rusia și le va slăbi pe cele reformatoare.

Putin la München

O privire de ansamblu a stării de spirit din Rusia a oferit președintele Vladimir Putin în discursul său de la Conferința de Securitate de la München din 2007. El s-a referit la extinderea spre Est a NATO, la demersurile militare unilaterale ale SUA, fără mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU, precum în Irak, la construirea unui sistem de apărare anti-rachetă în Europa de Est și la multe altele. Din perspectiva lui Horst Teltschik, discursul lui Putin „a însumat toate problemele pe care le avea liderul rus cu Vestul și cu NATO”.

Teltschik a fost în 2007 șeful Conferinței de Securitate. „NATO, europenii, SUA ar fi trebuit să-l invite atunci pe Putin la dialog: hai să stăm de vorbă despre toate îngrijorările invocate”, apreciază Teltschik. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Nici Frank-Walter Steinmeier, pe atunci ministru de Externe și azi președinte al Germaniei, nu s-a referit deloc la discursul lui Putin a doua zi, în timpul propriei sale cuvântări, își amintește Teltschik. „Cred că aceasta a fost prima mare dezamăgire a lui Putin: că toți erau acolo și că niciunul nu a reacționat.”

Dragonul se trezește

Poate că ţările occidentale și SUA erau mult prea convinse că ar fi câștigat competiția dintre sisteme. „Pentru o anumită perioadă în jurul anului 2000, SUA rămăseseră singura supeputere”, explică istoricul Jarausch. „Rușii se confruntau cu propriile dificultăți iar comunismul părea depășit.” Lumea a ignorat însă modernizarea formei asiatice a comunismului, spune Jarausch cu referire la China.

Pentru mult timp, aceasta a fost privită doar ca piață uriașă și ca mână de lucru ieftină pentru produsele occidentale. Mulți – mai ales firmele germane – au profitat masiv de relansarea economiei chineze din ultimii 30 de ani. Și a domnit mereu următoarea logică: în China se cristalizează o clasă de mijloc, care, odată formată, va cere și va primi, la un moment dat,  democrație și stat de drept.

Dar lucrurile au evoluat altfel. De când Xi Jinping este șef de stat și de partid, China a reluat tacticile represive pe plan intern, coroborate cu o politică externă tot mai agresivă. Ajunge să ne gândim doar la Xinjiang sau Hongkong, Marea Chinei de Sud sau Taiwan. Politologul berlinez, Eberhard Sandschneider, face o analiză la rece: „Când o țară cu 1,4 miliarde de locuitori are anual, timp de 38 de ani, creștere economică de peste zece procente, atunci ea va deveni cândva capabilă să-și transforme capacitățile economice în influență politică și forță militară.”

Xi Jinping a formulat obiective ambițioase pentru țara sa. Până la aniversarea a 100 de ani de la crearea Republicii Populare Chineze, în 2049, China trebuie să devină o putere socialistă matură și modernă, capabilă să dea tonul și să se afle la vârf, economic și tehnologic, pe plan internaţional. Specialistul în politică chineză, Sebastian Heilmann, crede că scopul este clar: China vrea să redevină centrul noii ordini mondiale. „Iar această pretenție se află desigur în conflict cu superputerea de până acum, SUA”, constată Heilmann.

Noua divizare a lumii

Heilmann crede că este posibilă împărțirea lumii în două emisfere. El nu are în vedere însă doar aspectul politic, ci și pe cel tehnologic: „Trebuie să ne gândim că, pe viitor, vom avea tehnologie cu standarde și practici total diferite. Vorbesc de tehnosfere unde domină standarde, firme și reguli total diferite.”

Separarea lumii vestice de cea chineză a și început și este legată de noțiunea de „decoupling” – decuplarea anunțată de președintele american, Donald Trump, dintre economiile celor două state. Tentativa de a despărți aceste două cele mai mari economii ale lumii va genera mari efecte negative, este convins Eberhard Sandschneider. El crede că acest proces marchează sfârșitul globalizării, așa cum o cunoaștem.

Cum se va termina conflictul dintre puterea actuală și cea în devenire rămâne de văzut. Un nou Război Rece, care să nu alunece totuşi într-o confruntare militară, pare încă unul din scenariile pozitive.

Apropo: Francis Fukuyama a considerat în februarie, la Conferința de Securitate de la München, că doar China ar fi o alternativă posibilă la democrația liberală. Dar cercetătorul american atrage atenția că „oamenii nu trăiesc cu plăcere în state autoritare”. Dacă însă China va deveni în 20 de ani cu adevărat mai bogată decât SUA  și va rămâne stabilă, atunci, spune Fukuyama, „voi admite că m-am înșelat”.

Sursa: Deutsche Welle