Europa lui Macron

Se spune adesea la Bruxelles că politica europeană este asemeni fotbalului, unde sunt 11 împotriva a 11 și în final Germania câștigă. Ceea ce a fost adevărat în ultimii ani pare să se schimbe odată cu venirea lui Emmanuel Macron. Se pare, notează Henrique Burnay, consultant pe probleme europene, într-o analiză publicată în cotidianul portughez Diario de Noticias, preluată de Rador.

După ce a fost sărbătorit pentru că a învins-o pe Le Pen și a fost considerat mort din cauza confruntărilor cu vestele galbene, în momentul de faţă Macron pare a fi cel care conduce Europa. El a fost cel care l-a umilit pe Manfred Weber și a sugerat-o pe Ursula von der Leyen pentru funcția de președinte al Comisiei; prin alăturarea cu liberalii, i-a obligat să-și schimbe numele și, în schimb, le-a dat puterea pe care nu au avut-o vreodată (și a făcut din socialiștii europeni – care ar fi trebuit să deţină mai multă putere – simpli aliați utili); în ultimele zile, el a fost cel care a condus selecția candidatului european la președinția FMI (sub pretextul foarte slab că Franța exercită în acest moment președinția G-7, în ciuda existenţei unei președinții rotative a UE și a unui președinte al Consiliului).

Numai că marele beneficiar al tuturor acestor lucruri a fost întotdeauna Germania, sau cel puțin şi Germania Angelei Merkel. Kristalina Georgieva dispusese de sprijinul cancelarului pentru ONU și pentru orice altceva; slăbirea socialiștilor europeni este concomitentă cu pierderea de putere a social-democraților germani, ceea ce sporeşte probabilitatea ca CDU să rămână la putere; și o minte ușor conspirativă poate crede cu ușurință că Merkel a preferat întotdeauna o Ursula lui Weber, despre care se spune că a avansat fără acordul prealabil al liderului german. Deja în cazul impunerii datei  de 31 octombrie pentru Brexit, Macron i-ar fi învins chiar și pe germanii care s-au străduit să-i păstreze pe britanici sau să se asigure doar că ies bine.

Macron a reușit ceea ce toți președinții francezi consideră că țara lor merită: restabilirea unei idei de măreție și de putere a Franței.

Dar acum sunt două lucruri care trebuie să fie înţelese. Unul, ce crede Franţa lui Macron despre Europa. Cealaltă, cine și cu ce putere i se opune?

Macron a fost destul de clar cu privire la viziunea sa. Dorește, printre altele, o Europă federalizată, o politică de apărare care să ajungă la o armată europeană, mai multă integrare în zona euro și să constituie o alternativă occidentală la puterea americană. Macron este cel mai federalist și european (în sensul pe care federaliştii obişnuiesc să-l dea) dintre liderii europeni. Mai mult, chiar, decât germanii. Sau cel puțin decât pot fi germanii. Și cel mai contemporan, în modul de a face politică.

Cât despre cine i se va opune, situația este mai puțin clară. Pe de o parte, există impulsurile naționaliste ale lui Orbán, Kaczyński, Salvini și compania. Nimic din ceea ce doreşte Macron nu le este pe plac, dar sunt o companie proastă pentru toți ceilalți. Pe de altă parte, cei care s-ar opune în mod tradițional acestor impulsuri centraliste, Regatul Unit, pleacă. În nordul Europei, printre danezi, olandezi și scandinavi, există un front fiscal conservator, liberal în sensul tradițional și suveran, dar cu o greutate redusă.

Macron are virtutea de a avea curaj și idei politice, dar pentru ca procesul european să fie echilibrat lipseşte restul. Plecarea din Regatului Unit este, tocmai de aceea, mult mai rea decât pare.

Traducerea: Iulia Baran