Evreii „de munte” din Daghestan amenințați cu pogromul: exemplul nazist în Rusia “denazificatoare” a lui Putin în anul 2023

Tentativa de pogrom de duminică 29 octombrie a unor musulmani din republica autonomă Daghestan din Federația Rusă a stârnit proteste internaționale, dar și interne. Rabinul Alexander Boroda, președintele Federației Comunităților Evreiești din Rusia, a cerut un răspuns dur din partea autorităților de la Kremlin. Într-o declarație, Boroda a afirmat că revolta a „subminat fundamentele de bază ale statului nostru multicultural și multinațional” și că sentimentul anti-israelian alimentat de evenimentele din Orientul Mijlociu a devenit o agresiune deschisă împotriva evreilor ruși. Mai mult, vedem că autoritățile locale nu au fost pregătite pentru astfel de incidente și au permis încălcări pe scară largă ale legii și ordinii publice și demonstrații în masă cu amenințări deschise la adresa evreilor și israelienilor”, a spus rabinul Boroda. „Fac apel la conducerea țării și la agențiile de aplicare a legii să găsească și să pedepsească toți organizatorii și participanții la aceste acțiuni antisemite în cel mai strict mod posibil”, a mai spus el.

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, spusese în discursul din 24 februarie 2022 că scopul “operațiunii militare speciale” împotriva Ucrainei ar fi “denazificarea țării”. Iată că acum aceste apucături naziste își fac apariția în Rusia însăși, într-una dintre republicile predominant musulmane din Caucaz.

Evreii din Daghestan, cunoscuți și sub denumirea de “evrei de munte”, au trăit în Caucaz de mai multe secole, stabilindu-se acolo venind din Imperiul Persan. Ei au fost supuși unor persecuții crunte în timpul ocupației naziste a URSS în anul 1942. Muzeul Memorial al Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim face o istorie a acestor evrei caucazieni din timpul Holocaustului.

Evreii de munte au trăit în Caucazul de Est și de Sud (în special în Krasnaia Sloboda din Azerbaidjan), precum și în diferite republici autonome din actuala Federație Rusă: Cecenia, Daghestan (orașul Derbent), Karachay-Cherkessia, Kabardino-Balkaria (orașul Nalcik) și Osetia de Nord (Mozdok). Comunitățile evreiești din Caucazul de Est se pare că au apărut la începutul perioadei medievale, ca urmare a așezării evreilor persani de-a lungul rutelor comerciale. De la începutul secolului al XIX-lea, toate comunitățile evreiești de munte se aflau în cadrul Imperiului Rus, iar mai târziu în Uniunea Sovietică.

Evreii de munte vorbesc mai multe dialecte ale limbii Tat(o limbă iraniană occidentală vorbită de Tați, un popor iranian indigen din Caucaz), care este denumită și Djuguri de către evreii de munte înșiși. În ultimele secole, evreii de munte au adoptat ritul sefard al iudaismului rabinic. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, în URSS trăiau circa 35.000 de evrei de munte.  În cadrul politicii sovietice de colectivizare de la începutul anilor 1930, sute de evrei de munte s-au regăsit în kolhozurile din Caucazul de Nord, inclusiv în Menjinskoe și Bogdanovka din Raionul Kursk, Ordjonikidze (actualul Stavropol) Krai. Mai mult de 100 dintre ei au fost mutați în colhozul Shaumian din Raionul Evpatoria din Republica Autonomă Crimeea.

Primul masacru al evreilor de munte de către naziști a avut loc în acest kolkoz Shaumian.  În martie 1942, un cetățean local a raportat autorităților germane că acolo au mai rămas câțiva evrei (după uciderea evreilor așkenazi din zonă, care avusese loc anterior în kolkhoz). Imediat după aceea, poliția militară germană (Feldkommandatur 810) și Einsatzgruppe D, cu ajutorul colaboratorilor locali, au executat toți cei 114 evrei de munte care locuiau în kolkhoz.

Cucerirea Caucazului de Nord, cu vastele sale câmpuri petroliere, a fost unul dintre cele două obiective principale ale ofensivei de vară din 1942 a Wehrmachtului. În a doua jumătate a anului 1942, trupele germane au ocupat un segment din Caucazul de Nord unde existau câteva așezări de evrei de munte.

Primele comunități de evrei de munte din Caucaz care au fost capturate de germani la sfârșitul lunii august 1942 au fost două colhozuri din Menjinskoe și Bogdanovka. Acolo, evreii de munte reprezentau un procent semnificativ din întreaga populație evreiască și trăiau alături de evreii așkenazi. După ce au fost supuse la abuzuri și la jefuirea bunurilor lor, zeci de familii de evrei de munte care rămăseseră în aceste sate au fost ucise cu mitraliere la 19 august și 20 septembrie 1942.  Aceste două masacre au făcut în total aproximativ 850 de victime.

Germanii au ocupat doar două mari centre urbane în care locuiau câteva mii de evrei de munte: Mozdok (ocupat timp de patru luni și jumătate) și Nalcik (ocupat timp de numai două luni).

În orașul Mozdok, câteva sute de evrei de munte au fost maltratați și, ocazional, uciși, dar nu au fost supuși unei exterminări în masă. Au fost angajați în producția de piele, ceea ce se pare că le-a asigurat supraviețuirea.

În orașul Nalcik, germanii au jefuit proprietățile evreilor de munte din localitate și i-au trimis la muncă forțată umilitoare în zonă, fără a le furniza hrană. Toți evreii de munte au fost reținuți și plasați într-un lagăr într-un anumit cartier din Nalcik, fără provizii.  Unii dintre bărbați au fost bătuți și uciși.

Inițial, evreii de munte au fost probabil uciși împreună cu omologii lor așkenazi, ca parte a politicii genocidare generale a naziștilor. Până la jumătatea lunii octombrie 1942, evreii de munte, cu ajutorul populației locale, au reușit să le transmită germanilor că erau un grup etnic separat, fără legătură cu evreii „adevărați”. Germanii au decis atunci să oprească uciderea în continuare a evreilor de munte, în așteptarea anchetei.

Cercetătorii din Germania nu și-au formulat o opinie cu privire la gradul de „evreitate” al evreilor din Munții Muntelui. Nici factorii de decizie de la Berlin nu și-au dat verdictul. În cadrul acestui „proiect” de cercetare, ofițerii SS au interogat martori din acest grup și au intervievat membri ai altor etnii locale pe tema evreilor de munte; au vizitat reședințele evreilor de munte din Caucazul de Nord și au asistat la ceremoniile acestora, cum ar fi nunțile.  La rândul lor, potrivit mărturiei unui evreu de munte, bătrânii comunității le-au arătat germanilor leagăne care semănau cu cele ale kabardienilor, „pentru a dovedi că nu erau evrei europeni”.  De o importanță crucială a fost încercarea evreilor de munte de a influența ancheta în mod indirect, obținând sprijinul vecinilor lor musulmani, în primul rând al kabardienilor. Germanii au făcut două concluzii preliminare importante: 1) Evreii de munte nu arătau a evrei și 2) practicau poligamia.  Acest din urmă fapt a fost atribuit influenței islamului asupra lor.  Până la sfârșitul lunii decembrie 1942, Einsatzgruppe D a decis că evreii de munte nu aveau nicio legătură cu evreii și că trebuiau să fie numiți un popor Tat.

Pe scurt, în primele etape ale ocupației, germanii nu i-au considerat pe evreii de munte ca fiind un grup distinct – ci, mai degrabă, ca parte a populației evreiești mai largi, care era ținta unei eradicări complete. Ca urmare, cu excepția cazului Mozdok (care pare să fi fost o inițiativă locală), germanii i-au exterminat pe evreii de munte oriunde i-au găsit. Cu toate acestea, odată ce evreii de munte au reușit să le transmită germanilor că erau un grup etnic separat, fără legătură cu evreii, a fost lansată o anchetă. Dacă nu ar fi existat această inițiativă, se pare că soarta grupului ar fi fost pecetluită. Concluziile preliminare ale acestei anchete au fost în favoarea evreilor de munte, ferindu-i de distrugerea totală.

După război, evreii de munte au continuat să urmeze o cale de secularizare, aculturație și urbanizare, care a luat amploare, în special după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991. Un număr substanțial de evrei de munte s-au mutat la Moscova și Pyatigorsk și au emigrat în Statele Unite și Israel, amplificând și mai mult această din urmă tendință.