Evreii originari din țările musulmane: refugiați din țări unde trăiau de sute sau chiar mii de ani

Războiul dintre Israel și organizațiile terorist-islamiste Hamas și Hezbollah a readus în actualitate chestiunea refugiaților palestinieni și a dreptului lor de a reveni în locurile de unde părinții și bunicii lor au fugit, uneori instigați de țările arabe. Israelul se opune revenirii refugiaților palestinieni, al căror număr este estimat la aproape 6 milioane de către agenția specializată a Națiunilor Unite (UNRWA). Mai puțin cunoscută însă și în general trecută sub tăcere este soarta celor circa 850.000 de evrei din țările musulmane care au fost nevoiți, după crearea statului Israel în 1948, să părăsească statele musulmane unde trăiau de multe secole.

În 1945 doar în țările arabe trăiau circa un milion de evrei. Situația lor era în general mai bună decât a evreilor europeni. Deși au fost supuși unor discriminări și uneori au fost victime ale pogromurilor, evreii orientali (Mizrahim) nu au suferit soarta evreilor așkenazi, care au fost masacrați de naziști și aliații lor în timpul celui de-al doilea război mondial.

Decizia ONU din 1947 de partiție a Palestinei (aflată sub mandat britanic din 1920) între un stat evreiesc și unul arab-palestinian a fost respinsă de statele arabe. După cum a declarat amenințător delegatul Egiptului la ONU în 1947 în fața Adunării Generale: „Viețile unui milion de evrei din țările musulmane vor fi puse în pericol de partiție.”

Imediat după declararea independenței de către Israel pe 15 mai 1948, șase state arabe au atacat statul evreu nou creat și din acel moment viața evreilor din țările arabe a devenit un  calvar.

În Egipt evreii trăiau din vremurile biblice și în anul 1948 numărul lor era de circa 75.000. În a doua jumătate a anului 1948 mai multe bombe au explodat în cartierele evreiești din Cairo, ucigând 80 de evrei și rănind alte 200 de persoane. După naționalizarea de către președintele Nasser a Canalului Suez în 1956 și războiului de Șase Zile cu Israelul din 1967, persecuțiile, expulzările și confiscările de proprietăți s-au întețit, iar numărul evreilor a scăzut la 2.500. Azi, deși Cairo și Ierusalim au restabilit relațiile diplomatice, mai trăiesc în Egipt mai puțin 100 de evrei.

În Irak evreii au trăit în Babilonul antic încă de acum 2.600 de ani și au prosperat chiar după cucerirea teritoriului de către musulmani în 634 AD. După obținerea independenței de către statul irakian, situația evreilor s-a deteriorat dramatic. În iunie 1941 a avut loc un mare pogrom la Bagdad, în cursul căruia 180 de evrei au fost uciși și peste 1.000 răniți. La apogeul său, comunitatea evreiască din Irak atingea 150.000 de persoane, dar după înființarea statului Israel circa 130.000 au fost nevoiți să emigreze în grabă, bunurile lor fiind confiscate. După războiul din 1967 circa 3.000 de evrei au fost concediați, arestați și unii spânzurați în public. Ultima sinagogă din Bagdad a fost închisă în 2003 și nu se știe dacă la ora actuală mai trăiește vreun evreu în Irak.

În Maroc trăia înainte de 1948 cea mai mare comunitate evreiască dintr-o țară musulmană, care număra circa 265.000 de membri. Prezența evreilor ajunși în acest teritoriu este atestată încă după distrugerea de către împăratului babilonian Nabucodonosor  Primului Templu de la Ierusalim în 586 î.d.Hr. Un alt influx a avut loc după expulzarea evreilor din Spania (1492) și Portugalia (1497) de către regii creștini. După înființarea statului Israel, în iunie 1948 au avut loc pogromuri în care 44 de evrei au fost uciși. Majoritatea evreilor marocani au emigrat în Israel, Franța și Statele Unite. Marocul a restabilit relațiile diplomatice cu Israelul în decembrie 2020 și azi mai trăiesc în această țară circa 2.000 de evrei, cel mai mare număr dintr-o țară arabă.

În Algeria trăiau în 1948 140.000 de evrei, ei fiind prezenți acolo de la primele secole ale erei creștine. Cum țara a obținut independența deplină de Franța abia în 1962, majoritatea evreilor algerieni au emigrat mai târziu și s-au îndreptat cu precădere către metropola franceză, nu către Israel. La ora actuală numărul evreilor care trăiesc în Algeria este estimat la mai puțin de 100 și nu există sinagogi funcționale.

În Tunisia prezența evreilor este atestată documentar din jurul anului 200 A.D. În 1948 trăiau în Tunisia circa 105.000 de evrei. După obținerea independenței de Franța în 1956, evreii au fost supuși discriminărilor, iar majoritatea au emigrat în Israel, ca cei marocani, spre deosebire de cei algerieni care s-au îndreptat către Franța. În 2002, vestita sinagogă de pe insula Djerba (datând din secolul VI A.D.) a fost ținta unui atentat cu bombă revendicat de Al Qaeda care a făcut 21 de morți. La ora actuală numărul evreilor care trăiesc în Tunisia este estimat la 1.500 și deși țara nu are relații diplomatice cu Israelul, evreii se bucură aici de libertate religioasă.

Comunități importante evreiești au existat și în Yemen (atestată din secolul III A.D., 63.000 în 1948, circa 50.000 transferați în 1949 – 1950 prin pod aerian în Israel – Operațiunea Covorul Magic, comunitatea practic dispărută azi), Siria (atestare din perioada biblică, 30.000 în 1948, mai puțin de 100 azi) și Libia (atestare din 323 î.d.Hr în perioada elenistică, 38.000 în 1948, ZERO astăzi).

În afara statelor arabe cele mai mari comunități evreiești din țările musulmane au fost în Iran și Turcia. Evreii au fost menționați în Imperiul Persan din anul 539 î.d.Hr când Împăratul Cirus i-a eliberat din robia babiloniană, iar unii dintre ei au ales să rămână acolo. Ei au prosperat sub dinastia Pahlavi în secolul XX, iar în ajunul revoluției islamice din 1979 numărul lor se ridica la 80.000. Regimul islamist șiit care l-a doborât pe șah a devenit inamicul declarat al statului Israel, iar marea majoritate a evreilor, confruntați cu interdicția sionismului, au emigrat, azi rămânând în Iran mai puțin de 10.000 de evrei, care deși se bucură de libertate religioasă și au un deputat în parlament sunt obligați să înfiereze sionismul și statul Israel.

Prezența evreilor pe teritoriul actual al Turciei de aproape 2.500 de ani, dar epoca lor de înflorire a început la sfârșitul secolului al XV-lea când evreii sefarzi s-au refugiat în Imperiul Otoman. Astăzi trăiesc în Turcia între 15.000 și 20.000 de evrei, majoritatea la Istanbul. Deși Turcia are relații diplomatice cu Israelul, atitudinea oficială față de evreii turci este din ce în ce mai ostilă.

Comunități importante și străvechi evreiești au existat și în Afganistan (ultimul evreu Zvulun Simantov a emigrat în 2021), Azerbaidjan și în Asia Centrală (Uzbekistan, Tadjikistan – evreii buharani) care însă aproape au dispărut prin emigrație.

În total, un număr estimat de 850.000 de evrei au fost nevoiți, uneori siliți, alteori ca singur mod de a supraviețui, să părăsească țările unde strămoșii lor trăiseră de sute, uneori de până la 2.500 de ani.

Marea majoritate a evreilor din statele musulmane nu erau sioniști, așa cum erau numeroși evrei europeni (așkenazi). Majoritatea evreilor orientali aveau ca limbă maternă limba țării în care se născuseră (araba, persana, turca), pe lângă care vorbeau fie iudeo-araba, fie iudeo-spaniola (ladino) sau alte dialecte.

Când au ajuns în Israel, acești evrei au fost adeseori tratați cu condescendență de elita așkenază care avea toate pârghiile puterii. În cei 75 de ani de existență ai statului Israel niciun prim ministru nu a provenit dintre evreii sefarzi/orientali și numai un singur președinte (Moshe Katsav, născut în Iran, 2000 – 2007).

Astăzi numărul evreilor așkenazi și ale celor sefarzi/orientali în Israel este aproximativ egal (45% – 48%, potrivit unui sondaj Pewresearch din 2016), cu un număr crescând de evrei proveniți din căsătorii mixte.

Evreii sefarzi/orientali au și un partid – Shas (ultra-ortodox, înființat de rabinul Ovadia Yosef în 1983), reprezentat în Knesset la fiecare alegere din ultimii 40 de ani și prezent în coaliția de dreapta/extrema dreaptă/ultra-ortodocși condusă de premierul și liderul Likud, Benjamin Netanyahu. Likud (naționalist), care a dominat viața p olitică a Israelului după 1977, este un alt partid pentru care votează cu predilecție electoratul sefard/oriental în care sunt incluși și evrei din afara Europei din țări nemusulmane, cum ar fi evreii etiopieni (Falasha) și indieni (Bnei Menashe). Speakerul (președintele) Knesset-ului (parlamentul unicameral al Israelului, Amir Ohana (Likud), este originar din Maroc, ministrul securității naționale Itamar Ben Gvir (Puterea evreilor, extrema dreaptă) este originar din Kurdistan, iar Arie Deri, liderul Shas, este evreu marocan.

În concluzie, evreii originari din țările musulmane au fost și ei inițial refugiați. Cu timpul însă ei au devenit sioniști îndârjiți, mai ales că știu că nu mai există cale de întoarcere (decât eventual ca turiști) în țările de origine ale strămoșilor lor, unde le-au fost jefuite averile și uneori distruse sinagogile sau profanate cimitirele. Și chiar dacă numărul lor nu este la fel de mare ca cel al refugiaților palestinieni, realitatea situației lor nu poate fi negată, chiar dacă aceasta este prea puțin cunoscută sau trecută sub tăcere.