Evreii, românii şi neuitarea

Dincolo de graniţa unei ţări aşteptând replica lumii civilizate la un nou atac chimic asupra populaţiei civile siriene, viaţa s-a oprit joi în loc. Pietonii au încremenit, exersându-şi memoria. Demersul lor e vital, scrie jurnalistul Petre M. Iancu într-un emoționant comentariu publicat pe site-ul postului de radio Deutsche Welle.

(Foto: Deutsche Welle)

Pentru o clipă, trepidanta viaţă a unei naţiuni pe cât de vechi, pe atât de dinamice, a încetat, pur şi simplu. Pe drumurile, şoselele şi autostrăzile israeliene şoferii au oprit pe dreapta, pe stânga, sau în mijlocul carosabilului. Şi ei şi pasagerii lor au amuţit.

Oamenii, între care şi vorbitori ai limbii române, au descălecat de pe motociclete, au coborât din automobile şi autobuze şi-au început, in corpore, să tacă. Şi să comemoreze victimele exterminării în masă, de către nazişti şi acoliţii lor, a 6 milioane de evrei europeni.

Între ei, se estimează că au fost asasinaţi sub jurisdicţia şi la ordinele regimului Antonescu, între un sfert de milion şi trei sute de mii de evrei români şi ucraineni. Balul masacrelor s-a deschis la Bucureşti, în timpul statului naţional-legionar şi al rebeliunii legionare. Atunci ucigaşii şi-au dobândit o faimă inconfundabilă. Au atârnat cadavrele victimelor lor în cârlige, la abator.

Le-au şi etichetat: „carne cuşer”. Dar grosul crimelor abia avea să urmeze. S-a omorât cu sprijinul trupelor germane, la Iaşi, la sediul chesturii ieşene, pe străzi şi în trenuri ale morţii.

Sau fără implicarea directă a nemţilor. S-a ucis în masacre în Moldova. S-a lichidat în împuşcări în masă din proximitatea graniţei şi la lizierea sau în pădurile localităţilor de la frontieră, mai ales după debutul războiului cu sovieticii. Ori în Basarabia şi nordul Bucovinei, de unde au început deportările spre lagărele transnistrene. Apoi în teritoriul dintre Bug şi Nistru. S-a asasinat în ghetouri. Sau pe drum spre lagăre. Ori la Odessa, ca represalii.

În genere, s-a omorât cum s-a putut. Cu amănuntul şi cu toptanul. Vânzându-se anterior evrei la bucată, spre a fi jefuiţi de ţărani şi dezbrăcaţi de efecte înainte de a fi pocniţi cu măciuca în cap şi sacrificaţi ca nişte vite. Sau în grup. Împreună cu auxiliari ucraineni în Bogdanovka transformată în poligon, cu evreii luaţi drept ţinte. Sau fără ajutorul asasinilor străini. În măcelul de la Domanevka şi altele asemenea. Sau în regim de exterminare, prin înfometare şi boli la Peciora, în lagăre ca Moghilev şi Vapniarka. În ultimul s-au văzut lichidaţi prin acelaşi regim prizonierii de conştiinţă evrei arestaţi şi deportaţi din România propriu-zisă. În lagăre ori aiurea s-au omorât părinţi şi bunici, cu sau fără copii. Înainte sau după ce li s-au violat ori asasinat deportaţilor fecioarele, nevestele, mamele.

La peste şapte decenii şi jumătate de atunci românii, deşi net mai bine informaţi decât generaţiile anterioare, inclusiv prin filme precum excelentele pelicule ale unui Radu Gabrea sau Radu Jude, sunt departe de a fi edificaţi asupra petelor negre ale propriei istorii. Căci nu s-a făcut de fapt dreptate. Asasinii n-au fost pedepsiţi decât parţial şi aproximativ, uneori în urma unor proceduri judiciare discutabile. La rândul său, comunismul s-a făcut complice cu nazismul nu doar prin pactul Hitler-Stalin. Ci şi post-festum, muşamalizând indirect crimele, decenii la rând.
Cum? Între altele prin trecerea lor sub tăcere. Ori prin integrarea în PCR şi securitate a criminalilor. Încât nu e de mirare că nu puţini neagă sau relativizează Holocaustul, minimalizând crimele în masă, cărora, când nu le ignoră, se străduiesc să le găsească părelnice justificări. Scuzabili li se par multora mai ales ideologii cuzişti, legionari şi protolegionari care le-au făcut posibile.

La fel de puţin uimitor este că, încurajat masiv, deşi neoficial, sub pretexte precum aberantul semn de egalitate pus între evrei şi comunism, de către regimul Ceauşescu, antisemitismul s-a înrădăcinat în anumite straturi ale societăţii. Otrava sădită de naţional-comuniştii ceauşişti e azi înfloritoare şi se iţeşte cu regularitate de reflex pavlovian în reacţia foştilor politruci şi a altor spălaţi pe creier, la orice text antitotalitar, prodemocratic, al unor cărturari, jurnalişti şi politologi sau istorici evrei.

Dar nu sunt oare toate acestea chestiuni azi neglijabile? N-avem probleme mai grave? Nu prea şi nu tocmai. Căci parte din cele mai spinoase probleme ale României contemporane ţin de carenţele ei de memorie. Care n-au început, ci doar s-au complicat masiv prin insolenţa incomensurabilă a PCR, rebotezat PSD, de a plasa un extremist PRM-ist, adept al ideologiei partidului vadimist al Securităţii, la butoanele CNSAS; de a permite unui colaborator al Securităţii din „Brigada antiemigraţie”, ca Ion Aurel Pop, să treacă, vai, la conducerea Academiei Române. Ori de a autoriza propulsarea unor prezumtivi criminali împotriva umanităţii la cârma altor instituţii ale memoriei.

Or, carenţele celei din urmă şi crimele împotriva ei au obiceiul de-a se răzbuna. Au darul nefast de-a facilita nu doar strălucite cariere de academicieni ai falsificării istoriei, care, din timp în timp, se vede pusă pe masa de operaţie şi amputată după regulile manualelor de lobotomizare, astfel încât mancurtizatul, istoric sau om de rând, să devină şi să rămână şi fericit şi tâmp, prin amnezie. În numele unor părelnice mântuiri colectiviste, invariabil antisemite, profesioniştii mistificărilor istorice condiţionează nu doar uitarea. Ci, prin ea, şi apariţia de noi generaţii de îngeri exterminatori.

Îmi pare azi clar că Holocaustul n-ar fi fost posibil în dimensiunile sale parcă inegalabile, dacă n-ar fi păcătuit şi nu puţini evrei împotriva comandamentelor memoriei, acordând excesivă încredere cuceririlor civilizaţiei, modernităţii, culturii germane şi europene.

La antipod, puternica, insolita comemorare a zilei Holocaustului, ”Iom HaShoa”, după cum i se spune în Israel, are tocmai menirea de a împiedica amnezia să-şi mai facă de cap, iscând noi cataclisme. E, ca atare, un demers demn de un popor biblic care, somat de D-zeu sub ameninţarea cu nemântuirea să nu cumva să-şi uite duşmanii de moarte, a transformat ţinerea de minte într-o a doua natură.

Dacă vor să-şi redobândească şi să-şi păstreze libertatea şi să evite confruntarea cu dezastre ca Holocaustul şi cu tragedii de tip sirian, europenilor le-ar face bine să ia notă.

Şi să-şi învioreze neuitarea.

NOTA: Text preluat integral de pe site-ul Deutsche Welle cu acordul autorului.