EXCLUSIV Bolnavii de SIDA ai anilor ’80, ignorați de autorități și de statistici. ”Mureau doi-trei copii pe zi, iar medicii trebuiau să pună alte diagnostice”

Potrivit unei note informative din 1986 trimisă Elenei Ceaușescu, România avea atunci trei bolnavi de SIDA. Miile de copii descoperiți în anii ‘90 ca fiind infestați cu virusul HIV nu apăreau în raport deoarece nu verificase nimeni leagănele de copii și analizele nu s-au făcut la timp deoarece Nicolae Ceaușescu nu a permis importul seturilor necesare pentru analize.

În martie 1986, România avea, oficial, trei bolnavi de SIDA, alți 12 cetățeni fiind suspectați că sunt infectați cu virusul HIV. Datele apar într-o notă informativă trimisă de ministrul Sănătății de atunci, Victor Ciobanu, către Elena Ceaușescu, prim vice prim ministru al Guvernului Republicii Socialiste România.

Astfel, în nota informativă descoperită recent în Arhivele Naționale se arată că ”la controlul grupelor de populație cu risc crescut de îmbolnăvire (925 de persoane examinate) s-au depistat 12 persoane suspecte, din care 1 homosexual, 5 politransfuzați și un donator de sânge precum și 2 dializați, toți aflați în supraveghere medicală. Până în prezent, în țara noastră s-au înregistrat 3 cazuri de boală, din care unul a decedat, toți homosexuali”, se arată în nota informativă semnată de Victor Ciobanu.

În document se mai precizează că, începând cu anul 1981, în Statele Unite a apărut boala Sindromul Imuno Deficitar Dobândit, ”afecțiune gravă, caracterizată prin imposibilitatea organismului de a se apăra împotriva infecțiilor”. Nota mai arată că în SUA, în intervalul 1981-1986 s-au înregistrat 17.361 de cazuri, iar în Europa 2006 de cazuri.

Documentul mai precizează că la nivelul ministerului Sănătății s-a constituit un ”nucleu de supraveghere” format din medici specialiști și a stabilit ca unitate de investigații și tratament Clinica de boli infecțioase și tropicale a spitalului Victor Babeș.

Dacă în martie 1986 România înregistra doar trei bolnavi de SIDA și problema era cunoscută, cum a ajuns țara să înregistreze la începutul anilor 1990 mii de cazuri de SIDA, mai ales în rândul copiilor?

Răspunsul vine de la Luciana (Mia) Jinga, doctor în istorie și cercetător în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. ”Raportul nu este fals, dar nici nu reflectă realitatea. România nu deținea kit-ul pentru a face analiza pe scară largă. Primele cazuri au fost descoperite la începutul anilor ‘80 și sursa infectării a fost identificată în rândul studenților străini sau marinarilor din zonele portuare. Atunci, Ministerul Sănătății a cerut importarea kit-urilor pentru depistarea bolii. Ceaușescu a refuzat și a cerut ca testul să fie realizat de la zero în România. Asta explică retardul în depistarea cazurilor noi pentru perioada 1982 – 1990”, a declarat, pentru G4media.ro, Mia Jinga.

Situația dramatică a copiilor bolnavi de SIDA de la sfârșitul anilor 80 este descrisă de dr. Rodica Mătușa în cartea sa ”Îngerii nimănui”.

Amintirile doctoriței Mătușa demonstrează că ”nucleul de supravegehre” înființat încă din 1986 nu și-a atins obiectivele. ”Prin 1988-1989, noi, doctorii, ne puneam mereu întrebarea de ce ne mor atâția copii mici. Eram aceiași doctori, ni se părea că punem diagnosticul corect, că îi tratăm bine, în limita posibilităților pe care le aveam. Atunci de ce ? Ne lipseau antibiotice noi ? N-o fi fost cumva o nouă boală ? De ce erau atât de slabi copiii mici, numai piele și os ? De ce sugarii făceau mai întâi herpes zoster și nu varicelă ? O mulțime de astfel de întrebări ne puneam, căci ne mureau zeci de copii într-o lună. Îmi aduc bine aminte numărul de 88 de sugari morți în martie 1988 în județul Constanța, vinovați pentru asta fiind considerați doctorii! În mai 1989 a început nebunia : peste două sute de copii, adevărate schelete vii, au fost aduși din leagăne în Secția de boli infecțioase. Îi puneam înghesuiți ca sardelele, înfășați în scutece ca niște mumii, câte doi-trei într-un pat de sugar și câte trei-patru într-un pat mare, ca să poată încăpea cu toții în secția de copii mici. Nu știu cine a dat indicația să fie testați HIV toți copiii din leagăne. Oricum, testul a fost făcut la București și rezultatul a fost năucitor : peste jumătate dintre copiii abandonați în leagăne erau seropozitivi”, se arată cartea scrisă de Rodica Mătușa, în prezent membru în consiliul de conducere al Fundației Baylor Marea Neagră, organizație care se ocupă cu prevenirea, tratarea și îngrijirea bolilor infecțioase și cronice.

Lipsa totală de transparență, lipsa testele necesare și lipsa unei politici coerente de prevenire a bolii au condus la un dezastru în România anilor ‘90 în ceea ce privește îmbolnăvirile de SIDA.

”Autoritățile știau de existența acestei boli. Primul studiu de specialitate a apărut în 1985 într-o revistă medicală. Apoi s-a ascuns totul despre această boală. Copiii infectați erau luați din familie și închiși într-o secție specială la spitalul Victor Babeș în București, sub conducerea și supravegherea Securității de atunci. Întrebarea este cum s-a ajuns la miile de copii infestați. Nimeni nu a răspuns la asta, e așa numit accident epidemiologic pentru care nimeni nu a răspuns până acum. Cert este că s-a petrecut în sistemul medical prin manevre și metode medicale. Mare parte a copiilor infestați sunt născuți în perioada 1988-1990. Cei 11.000 de copii diagnosticați cu HIV după 1990 au date de naștere ‘88-’90”, ne-a declarat Iulian Petre, director executiv al Uniunii Naționale a Organizațiilor Persoanelor Afectate  de HIV/SIDA.

Conducerea comunistă a României nu concepea ca o boală atât de gravă și proprie Occidentului decadent putea să se răspândească atât de repede într-o societate comunistă, așa că a ales să ascundă fenomenul.

”Mureau doi-trei copii pe zi, iar medicii trebuiau să pună alte diagnostice de deces: în România, țară comunistă, nu se putea muri de SIDA”, mai arată Rodica Mătușa în amintirile ei despre acele vremuri.