EXCLUSIV Câtă semnificație poate avea un cuvânt? Trianon

Nota Redacției: Data de 4 iunie are altă semnificație anul acesta față de alți ani. Parlamentul României a adoptat pe data de 13 mai proiectul de lege al PSD, care prevede declararea zilei de 4 iunie drept ”Ziua Tratatului de la Trianon”.

Pentru România va fi așadar zi de sărbătoare oficială. Dar proiectul de lege, deși adoptat, încă nu a fost promulgat de președintele României, Klaus Iohannis. Până la Ziua Tratatului de la Trianon au mai rămas mai puțin de două zile. Nu este clar așadar dacă anul acesta Ziua Tratatului de la Trianon va fi sărbătorită așa cum prevede legea.

• În scopul marcării Zilei Tratatului de la Trianon se organizează, la nivel național și local, manifestări cultural – educative și științifice consacrate conștientizării semnificației și importanței Tratatului de la Trianon.
• Guvernul și autoritățile administrației publice centrale și locale vor lua măsurile necesare pentru ca în această zi să fie arborat drapelul României, în conformitate cu prevederile Legii nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice, cu completările ulterioare. (Detalii aici)
  

Pe de altă parte, este prima dată când autoritățile de la București și de la Budapesta admit pe față că momentul are conotații diferite în cele două țări. Dacă pentru Ungaria reprezintă un moment de doliu național, deoarece țara a pierdut două treimi din teritoriu, pentru România este motiv de bucurie, deoarece actul adoptat în 1920  a recunoscut unirea din 1918 a Transilvaniei cu România.

Poziția Ungariei a fost exprimată fără dubii în timpul vizitei efectuate la București de ministrul de externe ungar, Szijjártó Péter: ”Pentru Ungaria, Trianonul înseamnă o mare supărate. Două treimi din teritoriu a pierdut Ungaria și trecem cu mare supărare peste acest moment, dar nu trebuie să influențeze relațiile bilaterale.” (Detalii aici)

Dar cum arată însă faptele seci, obiective? Ce s-a întâmplat acum o sută de ani? Reputatul istoric britanic Dennis Deletant a trimis redacției G4Media.ro textul unei prezentări ținute la Georgetown University, Washington.

• Notă: Dennis Deletant este Ion Ratiu Visiting Professor of Romanian Studies, Georgetown University, Washington DC/ Emeritus Professor, School of Slavonic and East European Studies, University College, London.

Redăm mai jos textul integral (traducerea: Costin Ionescu):

”Nimic nu e garantat să stârnească emoțiile românești și maghiare într-un mod mai surprinzător decât Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria și Protocolul și Declarația semnate, pe 4 iunie 1920, la Palatul Marele Trianon de la Versailles. Tratatul de la Trianon a transferat României întreaga Transilvanie și parte din estul Ungariei, inclusiv orașele Oradea și Arad.

Aceasta s-a bazat pe faptul că 11 dintre cele 15 comitate ale Transilvaniei aveau o clară majoritate românească, totalizând aproximativ 2.820.000 de oameni. Astfel, o legătură maghiară de un mileniu cu Transilvania a fost întreruptă, lăsând provincia cu o substanțială minoritate maghiară de circa 1.6 milioane de oameni. Atât pentru români, cât și pentru maghiari provincia a fost și este privită drept o parte integrantă a patriei lor ancestrale.

Tratatul menționa că „Aliații și guvernele asociate afirmă și Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei și aliaților ei pentru cauzarea de pierderi și daune la care guvernele aliate, asociate și cetățenii lor au fost supuși, ca o consecință a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungariei și a aliaților ei.” (1) Prin prevederile tratatului, Ungaria pre-1914, ca parte componentă a Imperiului Austro-Ungar, a pierdut aproape 75% din teritoriul său.

Acest teritoriu a fost redistribuit către statul extins al României, către nou-creata Cehoslovacie și către ceea ce avea să devină Iugoslavia. Aproape 33% dintre etnicii maghiari au aflat că nu mai trăiau în Ungaria, 1,6 milioane trăind în provincia Transilvania, 900.000 în Cehoslovacia și 420.000 în Serbia.

În această prezentare, atenția mea se va îndrepta asupra implicațiilor tratatului pentru România.

Pasul crucial în crearea României moderne, extinsă pe principiul autodeterminării, a fost decizia țării de a intra în Primul Război Mondial. La finalul războiului, Transilvania și alte regiuni locuite de români ale Dublei Monarhii și ale Coroanei Habsburgice, alături de Basarabia din Imperiul Rus în curs de fragmentare, au fost alăturate Vechiului Regat românesc. Timp de o generație, aceasta a realizat visul românesc al unei Românii Mari.

Pe 17 august 1916, premierul României, Ion I.C. Brătianu, și reprezentanții diplomatici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei au semnat la București convenții militare și politice care stipulau condițiile intrării României în război. De importanță imediată erau prevederile unui atac asupra Austro-Ungariei și recunoașterea, pentru românii din Austro-Ungaria, a dreptului la autodeterminare și la unirea cu Regatul României.

În cazul unei victorii aliate, România urma să preia Transilvania până la râul Tisa, provincia Bucovina până la Prut și întreaga regiune a Banatului, toate teritorii aflate sub control austro-ungar. La 9 seara, pe 27 august 1916, ministrul român la Viena a transmis declarația de război către Ministerul de Externe austro-ungar. Spune multe despre tăria de caracter a Regelui Ferdinand (1914-1927) că a semnat declarația de război împotriva țării natale, Germania. Simultan, unitățile a trei armate românești au invadat Austro-Ungaria prin mai multe puncte de frontieră.

Atacul a pus capăt unei perioade de doi ani de neutralitate din partea României, în Primul Război Mondial, o politică decisă de guvernul condus de Brătianu în cadrul unei ședințe a Consiliului de Coroană din 3 august 1914. Regele României, Carol I de Hohenzollern (1881-1914), semnase un acord secret cu Tripla Alianță, în 1883, care stipula că România ar fi obligată să intre în război doar în cazul în care Austro-Ungaria era atacată. România a rămas neutră când a început războiul, argumentând că Austro-Ungaria însăși a declanșat războiul și, drept consecință, România nu avea vreo obligație oficială să i se alăture.

Principalele îngrijorări ale românilor în negocierile cu Aliații au fost să evite să fie lăsați să lupte singuri pe două fronturi (unul în Dobrogea cu Bulgaria, altul în Transilvania) și să obțină garanții scrise în privința câștigurilor teritoriale ale României după război. În acest sens, erau avute în vedere următoarele prevederi: existența unei clauze care să interzică o pace separată, statut egal la viitoarea conferință de pace, asistență militară rusă împotriva Bulgariei, o ofensivă aliată în direcția Bulgariei și livrări regulate de provizii de război din partea Aliaților.

Situația românilor din Transilvania, condusă de Austro-Ungaria, a fost de importanță maximă în mintea majorității membrilor guvernului român, iar decizia Italiei de a rămâne neutră le-a influențat, de asemenea, gândirea. Totuși, formarea României Mari – adăugarea unor teritorii învecinate cu populații românești semnificative – era principalul obiectiv pe termen lung al lui Brătianu.

După unele succcese inițiale împotriva armatei austro-ungare în Transilvania, armata română a fost forțată rapid să intre în defensivă. Pe 11 noiembrie, o armată germană condusă de Erich von Falkenhayn a lansat o puternică ofensivă care s-a dovedit a fi începutul unei catastrofe militare pentru România. Înfrângerea armatei române între râurile Argeș și Neajlov, la vest de București, între 30 noiembrie-3 decembrie 1916 a determinat o retragere generală către est, iar pe 6 decembrie trupele germane au intrat în București.

Una dintre primele acțiuni ale lui Brătianu, după evacuarea Regelui Ferdinand și a miniștrilor săi din București la Iași, în Moldova, a fost formarea unui guvern de unitate națională, pe 24 decembrie 1916. În iulie și august 1917, ostilitățile s-au reluat pe frontul moldovenesc. Dar soarta României a fost pecetluită de colapsul, din punct de vedere al moralei și disciplinei, al multor unități rusești, după înlăturarea Guvernului Provizoriu Rus și preluarea puterii de către bolșevici, pe 7 noiembrie, precum și de armistițiul dintre Rusia și Puterile Centrale, semnat pe 5 decembrie la Brest-Litovsk.

Feldmareșalul August von Mackensen a emis un ultimatum guvernului român, la începutul lui februarie 1918, să decidă în patru zile dacă vrea pace sau război. O împărțire a guvernului de coaliție a determinat disoluția lui de către rege, care l-a însărcinat pe generalul Alexandru Averescu să formeze unul nou. Acesta din urmă, sub presiunea unui nou ultimatum din partea Puterii Centrale, a semnat un tratat de pace preliminar la Buftea, lângă București, pe 5 martie 1918.

Eșecul ofensivei germane din iulie 1918, pe frontul de vest, precum și avansul constant înregistrat ulterior de Aliați către Germania, însoțit de o ofensivă italiană de succes împotriva forțelor austro-ungare în nordul Italiei au semnalat colapsul Puterilor Centrale. În Balcani, o înaintare a Aliaților spre nord, din Salonic, începută pe 15 septembrie, a forțat Bulgaria să semneze un armistițiu pe 30 septembrie, iar Turcia pe 30 octombrie. Pe 12 octombrie 1918, liderii Partidului Național Român din Transilvania s-au declarat în favoarea autodeterminării pentru „națiunea română a Ungariei și Transilvaniei” și și-au anunțat intenția de a convoca o adunare națională pentru a decide soarta Transilvaniei.

Regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război pe 10 noiembrie. Această acțiune de ultim moment a oferit guvernului român un argument că tratatul lor din 1916 cu Aliații, deci și promisiunile incluse în acesta, își păstrau validitatea. Partidul Național a convocat o Mare Adunare Națională, care s-a reunit la Alba Iulia, pe 1 decembrie. În prezența a circa 100.000 de oameni din toate părțile Transilvaniei, aceasta a aprobat unirea cu România. Guvernul român a recunoscut unirea prin decret, în data de 11 decembrie. Iuliu Maniu a fost ales Președinte al Consiliului Dirigent, care a administrat Transilvania din 2 decembrie 1918 până pe 3 aprilie 1920, când guvernarea provinciei a fost transferată către București.

Pentru mulți români, data de 1 Decembrie 1918 a marcat ziua în care, pentru a folosi cuvintele poetului irlandez Seamus Heaney, „speranța și istoria rimează” (2). Acea „rimă” era o reverberație a discursului Președintelui Woodrow Wilson către Congresul SUA din 8 ianuarie 1918, în care acesta a propus Cele 14 puncte ca proiect pentru pacea globală, care să fie folosit pentru negocierile de pace de după Primul Război Mondial.

Punctul 10 al propunerilor sale era ca „popoarelor Austro-Ungariei, al căror loc printre națiuni dorim să îl asigurăm, trebuie să le fie acordată oportunitatea deplin liberă de dezvoltare autonomă” (3) Aceasta a fost interpretată în general de istorici drept un apel la „autodeterminare”. Punctul 14 făcea apel la înființarea unei organizații globale care să ofere un sistem de securitate colectivă pentru toate națiunile. Acest din urmă punct a fost inclus în Tratatul de la Versailles, iar organizația globală avea să fie cunoscută ulterior ca Liga Națiunilor.

Entuziasmul cu care a fost întâmpinată unirea Transilvaniei cu România, pe 1 Decembrie 1918, este relatat de Nicolae Mărgineanu, un student de liceu din Blaj la acea vreme, care început să predea psihologie la universitatea din Cluj în 1926 și care a fost primul bursier român al Fundației Rockefeller, în 1932:

Prea bine cunoscute erau la ora aceea şi cele 14 puncte ale Woodrow Wilson, care prevedeau drept condiţie pentru o pace durabilă dreptul la autodeterminare statală a tuturor popoarelor subjugate.

La cîteva săptămîni a şi izbucnit revoluţia, mai întîi la Viena şi apoi la Budapesta. Soldaţii au depus armele şi se retrăgeau acasă. Limba maghiară nu se mai preda, iar într-o seară ne-am adunat toţi elevii în piaţa din faţa catedralei şi am ars manualele şcolare în limba maghiară, încingînd o horă în jurul lor. Nu am uitat nici cîntecul „Hai să dăm mînă cu mînă / Ce-i cu inima română…“ La 1 Decembrie a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărît alipirea Transilvaniei la patria mamă.
…….
Ce vremuri măreţe! Şi cîtă însufleţire! Noua traducere în faptă trainică a Unirii tuturor românilor a fost o sărbătoare de neuitat, care a durat luni întregi… Deşteaptă-te Române, din somnul cel de moarte răsuna în toate oraşele şi în toate satele” (4)

Cu greu ar putea suprinde faptul că unirea Transilvaniei cu România a evocat atâta emoție; românii din pronvicie fuseseră rupți de statul-părinte, identitatea lor adevărată le fusese adesea refuzată și existaseră tentative să le fie dată una nouă, pentru a le ascunde originea. După mai mult de un secol de asemenea manipulare, era normal ca identitatea instinctivă a românilor din Transilvania cu frații și surorile lor de peste Carpați să se afirme în 1918. Iar prin această afirmare a fost de necontestată justețea dreptului românilor de a-și exercita autodeterminarea pentru a corecta ceea ce ei au numit nedreptatea suprimării identității lor.Dar îndreptarea acelei nedreptăți purta riscul să creeze noi nedreptăți împotriva minorităților statului proaspăt extins, creat prin Conferința de Pace de la Paris.

Crearea unui stat național era obiectivul mișcărilor naționale ale Europei, atît estice, cât și occidentale, în secolul al 19-lea. Liderii acestor mișcări din Europa de Est au adoptat principiul statului-națiune, unitatea politică acceptată de Russeau în lucrările sale târzii și adoptată de discipolii săi, întrucât, aplicată patriilor lor, oferea speranța eliberării de dominația imperială.

Multe dintre aceste națiuni au fost eliberate de sub domnie strâină mulțumită ajutorului pe care l-au primit în primul război mondial, direct sau indirect, din partea Marii Britanii, Franței și SUA. Dezmembrarea celor trei imperii – al Habsburgilor, al Otomanilor și al Romanovilor – fie prin înfrângere militară, fie prin colaps intern, a fost premisa stabilirii statelor succesoare Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia, Finlanda, Lituania, Estonia și Letonia.

Aceste noi state au avut o contribuție semnificativă la ruperea acestor imperii. Legitimitatea lor se baza, pe de o parte, pe rolul jucat în răsturnarea conducerii străine, iar pe de altă parte pe „dreptul”, admis la Conferința de Pace de la Paris de Puterile Occidentale victorioase, de a forma un stat independent pe baza autodeterminării naționale.

Marea Britanie, Franța și Statele Unite, puterile victorioase în primul război mondial, priveau crearea statelor-națiune drept un mijloc de reducere a posibilității unor noi conflicte în Europa, prin satisfacerea aspirațiilor naționaliste. La urma urmei, nu tensiunile din Imperiul Habsburgic multinațional aprinseseră scânteia care a declanșat războiul?

Raționamentul potrivit căruia cu cât sunt mai puține minorități naționale, cu atât sunt mai mari șansele de asigurare a păcii avea validitatea sa. Judecate în acest context numeric, se poate considera că Tratatele de Pace de la Paris au redus la jumătate problema minorităților, deoarece, dacă înainte de 1914 aproximativ jumătate dintre popoarele Europei reprezentau minorități, după 1919 doar un sfert mai aveau acest statut. Dar în procesul eliminării vechilor tensiuni, înțelegerea teritorială europeană de după război a introdus unele noi, deoarece teritoriile imperiale unde s-au clădit noile state-națiune nu erau omogene etnic. Diverse popoare împărțeau pământurile, rezultatul fiind că noile state includeau minorități etnice semnificative.

Statele est-europene aveau, în medie, minorități ce reprezentau un sfert din populațiile lor. Dintre statele mari, Cehoslovacia și Iugoslavia aveau minorități reprezentând, conform estimărilor, 52%, respectiv 57% din populațiile lor totale, pe când Polonia și România incorporau populații minoritare de 31%, respectiv 29%, conform recensămintelor lor.

Cehoslovacia îi includea pe germanii din regiunea Sudeților, Polonia – pe germanii din Prusia Răsăriteană și pe ucrainenii din Galiția răsăriteană, iar România – pe maghiarii și germanii din Transilvania, pe evreii din Moldova, pe ucrainenii și rușii din Bucovina și Basarabia. Aici apare o contradicție, deoarece aceste state, fondate pe baza conceptului autodeterminării naționale a majorității, meritau în aceeași măsură să fie descrise ca multietnice și naționale.

Aceasta nu trebuie să fie înțeleasă ca o dezmințire a faptului că tratatul de pace și-a atins scopul de creare a unor state cu naționalități majoritare. Înainte de 1914, niciunul dintre imperiile Europei Centrale și de Est nu se putea mândri cu o naționalitate care să constituie o majoritate simplă. În Imperiul Rus, rușii reprezentau 44%, iar în Imperiul Habsburgic austriecii reprezentau 37%, iar maghiarii 48%. După 1919, noi state au fost înființate cu naționalități reprezentând majoritatea simplă, cele mai solide fiind maghiarii și bulgarii (aproape 90%), urmați de polonezi și români (circa 70%) și, la oarecare distanță, de cehi și sârbi (circa 45%). (5)

Statul-națiune al majorității dominante a luat locul imperiului minorității dominante, în noua Europă de după război. Dar, în redesenarea frontierelor naționale, noi minorități au fost create, iar prin ele au fost sădite și semințele unor noi dispute teritoriale.

Acest potențial de revoltă a fost recunoscut de Marile Puteri care au condiționat garantarea noilor frontiere naționale de protecția minorităților. Președintele Woodrow Wilson a pus limpede acest lucru într-un discurs din 31 mai 1919, la Conferința Preliminară de Pace de la Paris:

• Nu ne permitem să garantăm înțelegeri teritoriale pe care nu le considerăm drepte și nu putem să fim de acord să nu eliminăm elemente ce pot cauza tulburări, depre care credem că ar putea perturba pacea lumii… Dacă marile puteri vor garanta, în orice măsură, pacea lumii, este oare nedrept să li se acorde satisfacția că au fost date garanțiile adecvate și necesare…… Nimic, îndrăznesc să spun, nu e mai probabil să perturbe pacea lumii decât tratamentul care ar putea fi aplicat minorităților în anumite circumstanțe. (6)

Pentru protejarea minorităților rasiale, de limbă și religioase, au fost semnate tratate cu Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia și Grecia, garantând anumite drepturi la educație și practici religioase și participarea la aparatul birocratic de stat. Prevederi aproape identice au fost introduse în Tratatele de Pace cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia.

Totuși, nu au fost stabilite mijloace pentru punerea în aplicare a acestor tratate, iar la începutul anilor 1930 ele ajunseseră deja lipsite de sens. Deși tratatele stipulau ca legislația statelor să protejeze drepturile minorităților, nu stabiliseră niciun mecanism pentru a monitoriza dacă asemenea prevederi erau aplicate la nivel administrativ. Liga Națiunilor, urmărind aplicarea tratatelor, a plecat de la prezumția că guvernele vor acționa cu bună credință în sensul respectării angajamentelor lor.

La rândul lor, noile state succesoare au considerat tratatele drept o încălcare neautorizată a suveranității lor și erau indignate de faptul că Marile Puteri condiționau recunoașterea internațională a statalității lor de respectarea tratatelor. Mai mult, simțeau că erau victimele unor standarde duble: de ce, suna argumentul lor, Marile Puteri și statele Europei Occidentale nu adoptau tratate similare în privința minorităților?

În absența oricărei aplicații generale a principiului protecției minorităților, Liga a ajuns să fie privită de către noile state ca fiind nedreaptă, rezultatul fiind că discriminarea împotriva minorităților a fost echivalată de noile state cu reafirmarea independenței naționale și cu validarea eforturilor lor de a crea coeziune prin integrare națională și prin dominația majorității. Bineînțeles, dorința minorităților de a-și păstra identitatea era incompatibilă cu acest obiectiv și, drept urmare, acestea erau privite cu suspiciune de către majoritate; erau privite drept o potențială amenințare la securitatea noului stat, deoarece ele și teritoriul pe care îl ocupau putea fi, adesea, disputat de vecini lacomi care fuseseră deposedați – de Germania și Uniunea Sovietică în cazul Poloniei, de Ungaria și Uniunea Sovietică în cazul României.Un sentiment de nesiguranță a oferit, astfel, un motiv în plus guvernelor statelor nou create să asocieze procesul de consolidare a statului-națiune cu nevoia unei suveranități absolute în relația cu minoritățile.

Noile minorități apărute în perioada de după 1919 erau, la rândul lor, furioase din cauza Tratatelor de Pace, din cauză că fuseseră lăsate fără vechiul lor statut privilegiat al apartenenței la grupul majoritar. Maghiarii din România, Iugoslavia și Cehoslovacia și Germanii din Cehoslovacia și Polonia făceau parte din această categorie. Descriindu-se drept „victime ale Versailles-ului”, au militat împotriva tratatelor de pace și și-au apărat viguro identitatea etnică, în fața presiunilor de a-i integra.

Punând loialitatea față de grupul lor etnic deasupra loialității față de stat, au invitat la discriminare, iar când aceasta, inevitabil, s-a produs, ele au făcut apel la sprijin din partea „statelor-mamă”. În cazul minorităților germană și maghiară, asemenea sprijin a fost mai mult decât prompt, având în vedere că atât Germania, cât și Ungaria se considerau tratate extrem de incorect la Versailles și erau chitite să revizuiască Pacea de la Paris.

Astfel, aceste state au tradus curând sprijinul pentru minoritățile lor într-o încurajare a iredentismului, în efortul de a distruge status quo-ul european. Deloc suprinzător, țările-gazdă ale acestor minorități le-au suspectat a fi o „coloană a cincea” în serviciul unei puteri ostile și au considerat că nu este o întâmplare că numărul cel mai mare de petiții către Ligă, în legătură cu abuzuri împotriva minorităților, erau trimise de germanii din Silezia Superioară, urmați de maghiarii din Transilvania.

În negocierile de la Paris, Wilson a descoperit că idealul său de libertate pentru un grup național este imposibil de transformat într-un acord internațional. „Wilson a descoperit în curâmnd că doctrina autodeterminării, expresie a libertății naționale, este un ghid nedemn de încredere, imposibil de aplicat universal” (7)

Aspirațiile conflictuale însemnau, de exemplu, că principiul autodeterminării, aplicat Regiunii Sudeților, ar contrazice premiza autodeterminării pe care era fundamentat noul stat al Cehoslovaciei. În rezolvarea acestei dileme, Wilson a invocat aplicarea principiului dreptății. „Trebuie să fie o dreptate care nu caută să favorizeze pe nimeni și care nu are alt standard în afara drepturilor egale ale celor câtorva popoare în cauză. Niciun interes special sau separat al unei singure națiuni sau al unui grup de națiuni nu poate fi la baza oricărei părți a înțelegerii, dacă nu răspunde interesului comun al tuturor” (8) Totuși, așa cum s-a dovedit la Paris, guvernele au simțit că dreptatea față de propriul popor cerea „o protecție a securitățíi naționale care putea fi adesea obținută doar în dezavantajul altuia”. (9)

Încă o dată în calitate de prim ministru, Brătianu a sosit la Paris pe 19 ianuarie 1919 pentru a participa la Conferința de Pace de la Paris. A fost luat prin surprindere de ostilitatea manifestată de Aliații Occidentali. Politicienii francezi și britanici au interpretat pacea separată a României cu Puterile Centrale, încheiată la Buftea în martie 1918, drept o abrogare a tratatului din 1916 și drept urmare se considerau eliberați de orice reponsabilitate de a-și îndeplini promisiunile pe care le făcuseră pentru a obține intrarea României în război.

Brătianu a insistat că tratatul din 1916 cu Antanta își păstra validitatea și, drept consecință, România era îndreptățită să primească tot ce i se promisese și să fie tratată ca partener aliat cu drepturi depline. A respins cu hotărâre contraargumentele că însăși România ar fi abrogat tratatul prin încheierea unui acord separat de pace cu dușmanul. Era, de asemenea, hotărât să obțină recunoașterea Aliaților pentru preluarea Basarabiei, care nu figura în tratatul inițial.

Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Italia și Japonia nu aveau nicio intenție să permită României să ia parte la tratativele de pace de pe poziție de egalitate. Consiliul Suprem și-a clarificat poziția față de România permițând acestei țări doar doi reprezentanți la conferința de pace, în timp ce Serbiei, care nu se predase niciodată, i-au fost alocați trei. Marile puteri au oferit României locuri în șapte din multele comisisi însărcinate cu investigarea problemelor specifice și cu pregătirea de rapoarte pentru decidenți. Ele au exclus reprezentanții români din două comisii, cele responsabile cu frontierele teritoriale și cu minoritățile.

Atitudinea inflexibilă și conflictuală a lui Brătianu i-a alienat pe Aliați. Pe 31 ianuarie 1919, el a cerut cesiunea întregului Banat, conform cu termenii tratatului din 1916, invocând istoria – strămoșii românilor au fost primii care s-au așezat în regiune – și statisticile etnice (românii reprezentau cea mai mare naționalitate din regiune, în ansamblu) pentru a justifica această pretenție.

Aliații au respins cererea și au împărțit teritoriul între România și Iugoslavia. În Transilvania, a admis Brătianu, maghiarii nu votaseră pentru unire și nu ar fi făcut-o, deoarece nu doreau să accepte statutul de minoritate sub un popor pe care îl dominaseră timp de 1.000 de ani. Pentru a le domoli temerile, Brătianu a promis că statul român le va oferi minorităților cel mai mare grad posibil de libertate politică.

Linia de demarcație dintre forțele maghiare și românești, de-a lungul râului Mureș din centrul Transilvaniei, trasată pe 13 noiembrie 1918 de către Generalul Louis Francet d’Esperey, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa de Sud-Est, nu a rezistat. Forțele românești au continuat să avanseze, în pofida interdicției emise de Consiliul Suprem de Război (10), pe 25 ianuarie 1919, împotriva capturării de teritorii fără autorizație din partea sa.

În acel moment, armata română avansase deja de-a lungul unui front extins, către poziții aflate aproximativ la jumătatea distanței între Cluj și Oradea. Consiliul Suprem a decis pe 1 aprilie să îl trimită pe Generalul Jan Christian Smuts la Budapesta, pentru a încerca să ajungă la o înțelegere cu Bela Kun, șeful noului guvern ungar din autoproclamata Republică Sovietică.

Bela Kun a respins autoritatea Consiliului Suprem de a impune Ungariei propria frontieră și a cerut ca linia de demarcație de-a lungul râului Mureș, de la data de 13 noiembrie 1918, să fie restabilită și ca, drept rezultat, armata română să fie obligată să se retragă la est de râu. Nu a avut de ales și s-a întors la Paris pe 12 aprilie, lăsând nerezolvat conflictul româno-ungar. Până la începutul lunii mai, armata română avansase suficient de mult în estul Ungariei și nu existau obstacole serioase în calea unui marș spre Budapesta. Dar acum Aliații, la Paris, au intervenit ferm pentru a opri avansul românesc spre Tisa.

Niciun alt eveniment nu a afectat frontierele Ungariei mai decisiv decât revoluția comunistă care a izbucnit la Budapesta în martie 1919 și care l-a pus la conducere pe Bela Kun. A fost atât un experiment comunist, cât și un protest naționalist maghiar în fața avansului treptat al armatei cehoslovace dinspre nord și a celei române dinspre est. Kun a trimis forțe să îi atace pe români, dar acestea au fost înfrânte în mod repetat. Armata ungară a lansat un atac dincolo de Tisa pe 20 iulie. După un avans inițial, a fost trimisă înapoi de o contraofensivă românească puternică, lansată pe data de 24.

Pe 29, românii au trecut Tisa și s-au mișcat rapid spre Budapesta. Pe 1 august, Kun și guvernul său au demisionat, iar pe 3 armata română a intrat în capitală. Autoritățile de ocupație române au confiscat mari cantități de echipamente industriale, locomotive și alte bunuri mobile, acțiune justificată drept compensație pentru pierderile suferite de România în timpul ocupației germane și austro-ungare din 1917-1918. La începutul lui 1920, Alexandru Vaida, noul premier român, a mers la Paris și a ajuns la un acord cu aliații în privința evacuării Ungariei. Până la sfârșitul lunii martie aceasta era finalizată.

Care a fost viziunea Aliaților în legătură cu soarta Transilvaniei? (11) La scurt timp după întrunirea Conferinței de Pace, au fost numite două Comisii privind frontierele, numite cea cehoslovacă, respectiv cea românească, iar acestea au determinat, de fapt, soarta Ungariei. Cehoslovacii și Românii și-au prezentat poziția în fața acestor două comisii care au inclus reprezentanți ai Marii Britanii, Franței, SUA și Italiei. Frontierele Ungariei au fost trasate în ideea de permanență. Aceasta însemna că erau finale, în principiu, dar puteau fi modificate la nivel de detaliu.

Dar exista o diferență importantă între frontierele germane și toate celelalte frontiere inamice. Frontierele germane se bazau pe obligația legală declarată impusă de principiile Președintelui Wilson. Celelalte frontiere erau bazarte pe o obligație morală, dar nu legală de conformare la acele standarde. Aliații au oferit Germaniei posibilitatea de pace pe baza „Celor 14 Puncte” și a celorlalte discursuri și adrese ale Președintelui Wilson, din 1918.

Germania a acceptat această ofertă, trimițând delegați să negocieze un Armistițiu cu Consilierii Militari Aliați, ce se dorea a avea un caracter pur tehnic. În toate celelalte tratate, procedura a fost diferită. Celelalte Puteri inamice au depus armele în sensul unei predări necondiționate. De exemplu, Armistițiul cu Austro-Ungaria, semnat pe 3 noiembrie 1918, a fost pur militar și nu a făcut nicio referire la „Cele 14 Puncte”. Austria și Ungaria s-au separat și, zece zile mai târziu, a fost semnată o convenție militară doar între Aliați și Ungaria. Aceasta a fost, din nou, pur militară, iar linia în spatele căreia urmau să se retragă forțele ungare era, iarăși, pur militară. Ungaria devenise, într-adevăr, un stat independent, dar se prăbușise complet în fața cuceritorilor săi și a trebuit să accepte orice termen impus de aceștia. (12)

Negocierile care au precedat direct semnarea Tratatului de la Trianon nu au avut efect asupra schimbărilor de frontieră. Delegații maghiari erau puși în fața faptului împlinit. În corespondența ce a rezultat, Aliații au evitat atent să se angajeze în orice fel de obligație legală conformă cu „Cele 14 Puncte” și, pe cât posibil, au evitat discuția pe probleme etnice și naționale.

Maghiarii au cerut un plebiscit general în cazul tuturor zonelor propuse a fi desprinse de Vechiul Regat. Ungaria, știind deja care erau frontierele, nu avea nimic de pierdut dacă plebiscitele le confirmau. Refuzul unui plebicit expunea Aliații la critici, dar ei au refuzat categoric unul. Delegația românilor a arătat că zonele în cauză le aparțineau de drept, se aflau în posesia lor și nu aveau de gând să voteze în legătură cu ele. Aliații nu aveau vreun mecanism să conteste acest punct de vedere. Pe de altă parte, Aliații nu cedaseră pretențiilor teritoriale mai ambițioase ale României. (13)

În trasarea frontierei dintre Ungaria și România, necesitatea economică a fost o forță mai convingătoare, pentru aliați, decât dreptatea etnică. (14)  Președintele Wilson a admis importanța argumentelor economice, în special principiul „viabilității economice”. Fără autosuficiența economică și utilitățile feroviare, „aspirațiile naționale bine definite” ale României nu s-ar fi realizat. Cesiunea fâșiei Arad-Satul Mare către România a implicat problema viabilității economice. La nord de Carpați era prezentă o populație extinsă și, fără îndoială, românească.

Chiar la mijloc era fâșia Arad-Satu Mare, populată cu maghiari. Grupul nordic de români putea fi alimentat doar dinspre câmpiile bogate din sud, dar subzistența era asigurată prin intermediul căilor ferate, prin fâșia Arad-Satu Mare.Dacă maghiarii păstrau această cale ferată, se credea că livrările de alimente către nord ar fi fost supuse unor tarife punitive sau obstrucției vamale și proviziile puteau fi, de fapt, amenințate. Nu era o altă ieșire din această dificultate, cu excepția construirii unei alte căi ferate mult spre est, dincolo de frontiera etnică românească. Aceasta ar fi fost o sarcină complexă și scumpă. Ruta ferovieră ar fi urmat drumul anevoios de la poalele Carpaților și nu ar fi fost construită într-un interval de timp rezonabil. (15)

România a semnat Tratatul de la Trianon pe 4 iunie 1920.

Abia pe 28 octombrie 1920, Conferința Ambasadorilor Puterilor Principale și Asociate, succesoarea Consiliului Suprem de Război, i-a prezentat lui Take Ionescu, ministru de externe într-un nou guvern condus de Generalul Averescu, un tratat pe tema unirii Basarabiei cu România.

Acesta recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului și menționa râul Nistru ca frontieră între România și Rusia. Refuzul acesteia din urmă de a reunoaște suveranitatea românească asupra teritoriului s-a dovedit un obstacol major pentru normalizarea relațiilor dintre cele două țări, pe parcursul perioadei interbelice. Spre comparație, conferința de pace a stabilit cu relativă ușurință frontierele dintre România și Bulgaria în Dobrogea. Tratatul de la Neuilly din 27 noiembrie 1919 a lăsat intactă frontiera stabilită de Pacea de la București din 1913.

Extinderea României în Transilvania, Bucovina, Basarabia și Dobrodgea a avut consecințe semnificative pentru securitatea sa, pentru potențialul său economic și structura socială. Dobândirea de teritorii de către România a adăugat Regatului de dinainte de război 156.000 de kilometri pătrați și 8,5 milioane de noi locuitori.

În contextul acestei creșteri a populației ar trebui pus costul uman suferit de România în primul război mondial. Când numărul soldaților uciși, aproximativ 300.000, este adăugat deceselor în rândul civililor, se estimează că România a pierdut o zecime din populația sa de dinainte de război, de circa 7,7 milioane. În procesul îndeplinirii mult-prețuitelor aspirații naționale, românii au dobândit minorități substanțiale.

Noua Românie includea zone conduse anterior de Rusia, Ungaria și Bulgaria și se învecina cu două state care nu doreau să accepte pierderile suferite și aveau intenția de revizuire a tratatelor care le legalizaseră, iar una dintre acestea, Uniunea Sovietică, refuza să recunoască pierderea Basarabiei. Câștigurile teritoriale au adus un număr semnificativ de maghiari, evrei, ucraineni și ruși sub conducere românească, dar politicile centralizatoare ale guvernelor succesive din anii 1920 și 1930 nu au făcut mai nimic în sensul împăcării minorităților cu noul lor statut.xvi În 1920, 29% din populație era non-română.

Comparativ cu 8% înainte de război, potrivit recensământului din 1912. Cele mai importante minorități în noua Românie erau maghiarii (9,3% din populația totală) (17), evreii (5,3%), ucrainenii (4,7%) și germanii (4m3%). (18) Evreii, concentrați mai ales în Moldova, sosiseră înainte de război, adesea constrânși, din Rusia și Ucraina și erau văzuți, printre țărani, drept „ruși”. Numărul lor a crescut prin intrarea în Basarabia, între 1918 și 1921, a 22.000 de evrei din Rusia sovietică. Imigranții sefarzi, stabiliți mai ales în Valahia, erau mult mai integrați, mai ales în finanțe și industrie.

Moștenirea unei experiențe istorice diferite a românilor din provinciile care formau nou-extinsa Românie, cuplată cu amestecul etnic divers al populațiilor minoritare etnice mari – maghiari, germani și evrei – au ridicat probleme majore de armonizare și consolidare pe care, în interludiul scurt al perioadei postbelice, liderii țării nu au prea avut timp și capacitatea să le abordee. Eșecul în rezolvarea lor a afectat progresul țării către modernizare și către exercițiul unei puteri cu adevărat democratice.

Apelând la principiul „autodeterminării” al lui Woodrow Wilson, guvernele succesive ale României au încercat să transforme România Mare multinațională într-una națională. Injectând un aparat birocratic lipsit de experiență în provinciile care cunoscuseră administrația habsburgică și maghiară, sub pretextul că era mai probabil să fie loial noului stat, nu a făcut decît să alimenteze sentimentul de alienare față de acesta din partea celor care au fost înlocuiți, în același timp lipsind țara de un corp de expertiză de care avea mare nevoie.

Într-o chestiune anume, preocupările maghiare față de soarta minorității lor din Transilvania a atras atenția internațională. Insulele de maghiarime situate mult peste noua frontieră cu România și încercuite de regiuni populate predominant de români urmau să fie protejate în folosirea limbii și practica lor religioasă. O astfel de protecție era întrupată în Tratatele Minorităților, semnate deopotrivă de România, Cehoslovacia și Iugoslavia și autorizate de Liga Națiunilor.

Au apărut dovezi credibile de persecutare a minorităților rasiale și religioase în România, după primul război mondial. După cum a arătat Harold Temperley, „e foarte posibil ca nicio bună guvernare să poată împăca aceste enclave de maghiari cu o conducere străină. Dar cu siguranță nicio proastă guvernare nu va reuși acest lucru… Singura lor protecție în fața nedreptății ține de Ligă și de publicitatea făcută situației. (19)

În cele din urmă, resentimentele față de ceea ce a fost interpretat drept încălcarea repetată a suveranității sale de către Ligă a determinat Polonia să repudieze termenii tratatului său privind minoritățile în septembrie 1934. Lipsa unui răspuns din partea Ligii și incapacitatea acesteia de a impune sancțiuni de orice fel în fața unui stat membru au fost expuse brutal și i-au anunțat sfârșitul ca agenție pentru protecția minorităților.

Acțiunea Poloniei doar a confirmat o realitate pe care comunitatea internațională nu dorise să o recunoască, anume că Liga era incapabilă să garanteze protecția minorităților. Vina pentru acest eșec a fost pusă, parțial pe seama Ligii și a comitetelor sale pentru minorități. Resursele sale limitate, incapacitatea sa de a pune în aplicare decizii, eliminarea din rândurile comitetelor sale pentru minorități a delegaților din țări „mamă” sau gazdă au afectat grav eficiența Ligii. Dar forța Ligii ținea strict de voința membrilor săi, iar aici atitudinea Marilor Puteri a fost crucială.

Unitatea obiectivelor lor de a impune tratate privind minoritățile a fost lăbită de retragerea Statelor Unite în izolaționis, iar angajamentul lor pentru susținerea dreptății a fost subminat de alianța militară a Franței cu noile state est-europene, care au ostilizat-o în fața chestiunilor legate de minorități.

Marea Britanie a fost lăsată in ipostaza de protagonist fără voie în Liga problemelor minorităților și ezita să sprijine măsuri pe care ea însăși nu le-ar fi aplicat mutatis mutandis. În esență, însă, plângerile minorităților erau privite drept o chestiune minoră de către Marea Britanie și Franța și s-au subordonat mereu nevoii mai largi de a menține status quo-ul european și de pacea. Orice merite ar fi avut un caz anume, nu trebuia să fie permisă perturbarea Păcii de la Paris, dar, totuși, tocmai pe pretenția de încălcare a drepturilor germanilor din Polonia s-a bazat invazia lui Hitler în această țară, pe 1 septembrie 1939..”

Referințe:

1. wwi.lib.byu.edu

2. The Cure at Troy: After Philoctetes by Sophocles (Lawrence Hill, Derry: Field Day, 1990), 77.

3. https://kr.usembassy.gov/education-culture/infopedia-usa/living-documents-american-history-democracy/woodrow-wilson-fourteen-points-speech-1918/ accessed 20 January 2020.

4.  Nicolae Mărgineanu, Witnessing Romania’s Century of Turmoil. Memoires of a Political Prisoner. Edited by Dennis Deletant. Translated by Călin Coțoiu (New York: University of Rochester Press, 2017, 19-20. The original Romanian text was published as Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat (Bucharest: Editura Fundației Culturale Române, 2002.

5. Ibid, 149.

6. Preliminary Peace Conference, Protocol No.8. Plenary Session of May 31, 1919. Papers Relating to the Foreign Relations of the United States, The Paris Peace Conference, 1919, vol.III. Paris Peace Conference 180.021/8. https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1919Parisv03/d10. Accessed 5 February 2018.

7. Charles Seymour, ‘Woodrow Wilson in Perspective’, Foreign Affairs, January 1956. https://www.foreignaffairs.com/articles/1956-01-01/woodrow-wilson-perspective. Accessed 5 February 2018.

8. Ibid

9. Ibid

10. The Supreme War Council was the central command based in Versailles that coordinated the military strategy of the principal Entente Powers of the First World War, France, Great Britain, Italy, Japan, and the US.

11. Harold Temperley,’How the Hungarian Frontiers were Drawn’, Foreign Affairs, vol.6, no.3 (April 1928), 432-47.

12. Temperley, ‘How the Hungarian Frontiers were Drawn’, 433.

13. Temperley, ‘How the Hungarian Frontiers were Drawn’, 435.

14. Temperley, ‘How the Hungarian Frontiers were Drawn’, 440.

15. Temperley descends into polemical mode: ‘But while the ardor of Hungarians to recover their lost territory is great, their discretion is not so apparent. On the face of it the campaign is merely for an adjustment of frontiers on more closely ethnic lines. It is to be recalled that the Magyars never stood for any such frontiers before 1914. They always insisted on ruling something like fifty percent of aliens. What reason have we to suppose that they will not wish to do this again?’ (441).

16.  See Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Buildings, and Ethnic Struggle, 1918-1930 (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1995).

17. An outstanding study of one of the Hungarian minority groups, the Csangos, is that by R. Chris Davis, Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority’s Struggle for National Belonging, 1920-1945 (Madison: Wisconsin: The University of Wisconsin Press, 2019).

18. The population breakdown by ethnicity in 1930 was Romanians, 12,981,324 (71.9 per cent), Magyars, 1,425,507 (7.9 per cent), Germans, 745,421 (4.1 per cent), Jews, 728,115 (4 per cent), Ruthenians and Ukrainians, 582,115 (3.2 per cent), Russians, 409,150 (2.3 per cent), Bulgarians, 366,384 (2 per cent), Roma, 262,501 (1.5 per cent). See Anuarul Statistic al României, 1939 şi 1940 (Bucureşti: Institutul de statistică, 1940), 24.

19. Temperley, ‘How the Hungarian Frontiers were Drawn’, 444.