EXCLUSIV / FOTO Cum a fost furată din patrimoniul statului român o scrisoare olografă a lui Beethoven

În 1863, pianistul Edward Wolff se afla la București pentru a concerta în saloanele boierilor din protipendada Capitalei. Venise cu pianul său, un minunat Erard, și cât timp s-a aflat pe meleagurile noastre a încântat pur și simplu publicul cu acordurile lui Chopin.

La plecare, ziarul Românul condus de C.A. Rosetti i-a dedicat un articol de rămas bun în care l-a elogiat, afirmând că artistul a interpretat muzica la pian cu sufletul și cu spiritul său, dând dovadă de „o mare cutezanță și o rară originalitate”.

Nu-i vorbă, și Wolff a fost mulțumit de felul în care românii l-au tratat și l-au apreciat. Atât de mulțumit încât, în semn de omagiu, a oferit familiei Cantacuzino un dar de mare preț: o scrisoare autografă inedită a lui Ludwig van Beethoven adresată editorului și compozitorului austriac Anton Diabelli. Cel mai probabil, pentru prima dată poposea pe meleaguri românești un astfel de document neprețuit.

De la un colecționar la altul, apoi în patrimoniul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Câteva lămuriri privind traseul documentului

Polonez la origine, pianistul și compozitorul Edward Wolff (1814-1880) s-a născut în Varșovia, dar s-a stabilit la Paris, unde a dobândit foarte repede un renume. Wolff a fost considerat unul dintre cei mai importanți virtuozi ai epocii sale, criticii lăudându-i talentul interpretativ, dar și propriile compoziții. Deși a cântat cel mai des la Paris și în Franța, Wolf a concertat și în străinătate, promovând în același timp compania Erard, cu al cărei pian obișnuia să călătorească.

Turneul de la București a fost unul lung, căci în capitala României a poposit opt luni, din octombrie 1862 până în mai 1863, iar primul concert public a avut loc în ziua de 3 noiembrie 1862. Nu doar Românul lui C.A. Rosetti a scris elogios despre turneul lui Wolf, ci și presa pariziană, care a relatat despre primirea sa entuziastă și cum a interpretat în fața românilor piese compuse chiar de el, dar mai ales compozițiile lui Chopin, artist pe care Wolff îl adora.

Având în vedere perioada îndelungată pe care a petrecut-o la București, precum și admirația și dragostea cu care localnicii l-au înconjurat, nu este de mirare faptul că a făcut un gest atât de generos față de familia Cantacuzino, care l-a găzduit. Politicianul Alexandru Cantacuzino (1811-1884), ministru în două rânduri (la Externe, în 1862, și la Finanțe, între 1862-1863), s-a îngrijit ca Wolff să se simtă la București ca acasă, introducându-l în societatea bucureșteană.

Scrisoarea lui Ludwig van Beethoven pe care Wolff o dăruise românilor nu era datată și avea următorul conținut:

Vă sfătuiesc să revedeți încă o dată singur Sonata în Do Minor, întrucât persoana? nu este suficient de muzicală, – deși iuțeala, tempo-ul prea viu al sonatei este o scuză – în acest scop veți primi încă o dată manuscrisul meu.

Al Dv. prieten, Beethoven.

P.S. Dacă am celelalte exemplare ale Sonatei Lunii după-amiază este suficient de timpuriu. Vă mulțumesc pentru cele 6 exemplare și am să repet cu tot atâta plăcere mulțumirile mele pentru alte 6 exemplare. [Mai jos, fotografie a scrisorii lui Beethoven publicată în revista Muzica]

Pe spatele documentului era scris „persönlich”, ceea ce sugerează că Beethoven, atunci când i-a trimis-o lui Diabelli, s-a folosit de serviciile unui curier. Muzicologii români au apreciat că a fost redactată în perioada mai-iunie 1823, atunci când cei doi au avut o corespondență mai strânsă. În acea vreme, pe lângă infirmitatea deja celebră de care Beethoven suferea – surditate –, marele compozitor se lupta cu o nouă afecțiune, vederea slabă.

Scrisoarea în cauză a stat pentru o perioadă la familia Cantacuzino, într-o lădiță căptușită cu mătase, dar odată cu trecerea anilor și-a continuat călătoria. A trecut din mână în mână, de la un iubitor de artă la altul, fără a se cunoaște public traseul ei.

Bunăoară, de la Cantacuzino a ajuns la pianista Irina Slătineanu, însă nu știm din ce motiv, dacă a fost dăruită sau vândută. Cert este că Irina, care era soția celebrului medic bacteriolog Alexandru Slătineanu, i-a dat-o inițial fiului ei, specialistul în ceramică românească și colecționarul de artă Barbu Slătineanu (1895-1959), omorât de comuniști în timpul anchetelor la care a fost supus la sfârșitul anilor 1950.

Însă familia Slătineanu, la rândul ei, a donat-o doctorului Ștefan S. Nicolau, ajuns mai târziu director al Institutului de Inframicrobiologie. Medicul Nicolau a primit valorosul cadou la nunta sa pe care a organizat-o la Paris, în 1935. Spre deosebire de Barbu Slătineanu, Nicolau s-a descurcat mult mai bine după instaurarea regimul comunist în România. Noile autorități au avut destule suspiciuni asupra sa din cauza relației apropiate din trecut cu Maria Antonescu, soția mareșalului Antonescu, dar nu l-au persecutat, ci i-au înlesnit cariera oferindu-i inclusiv statutul de academician.

Ștefan Nicolau a păstrat scrisoarea lui Beethoven până în martie 1951, când a oferit-o statului român. Este drept, nu prin donație, cum el însuși a primit-o, ci a vândut-o, Nicolau fiind preocupat să obțină avantaje materiale din orice împrejurare. Informatorii Securității spuneau despre el că este „avid de bani” și că îi plăcea să cumpere obiecte scumpe din aur, menționând și că este un mare colecționar.

Statul a cumpărat scrisoarea lui Beethoven, însă nu știm cum a evaluat-o și nici ce sumă de bani ar fi primit Nicolau. Atunci, în martie 1951, se vorbea deseori despre necesitatea înființării unui muzeu al muzicii la București, iar acest document, intrat acum în patrimoniul național, urma să fie unul dintre exponatele cele mai valoroase.

În sfârșit, se părea că scrisoarea și-a găsit locul binemeritat. Însă pentru moment, până când proiectul muzeal urma să fie realizat, a fost dată în păstrare Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, care a înregistrat-o în inventar și a încuiat-o într-un seif.

Pentru că erau entuziasmați, muzicologii români au ținut totuși să marcheze în mod public achiziția și, în noiembrie 1951, documentul a fost semnalat în presa din România și Germania. Viorel Cosma a fost cel care a scris un scurt articol în revistele Muzica de la București și Aufbau de la Berlin, ilustrat și cu o fotografie a scrisorii.

Apoi s-a așternut tăcerea. Regimul comunist nu a mai inaugurat niciun muzeu, iar despre existența scrisorii nu a mai vorbit nimeni. [Ilustrație: Articol despre achiziționarea scrisorii lui Beethoven publicat în revista Muzica în 1951]

O scrisoare pierdută sau delapidată?

Câteva decenii mai târziu a revenit însă în actualitate. De această dată pentru că devenise de negăsit, iar povestea din jurul ei a provocat nervozitate și frustrări. Totul s-a întâmplat pe neașteptate și din cauza unor diplomați occidentali, care dacă și-ar fi văzut de treabă nu ar fi creat atâta panică la București.

La începutul lunii octombrie a anului 1986, Ambasada Republicii Federale a Germaniei din România a solicitat Consiliului Culturii și Educației Socialiste (CCES) informații despre acest inedit document. Nota verbală, care a ajuns la Direcția relațiilor internaționale cu străinătatea, a poposit într-un final pe masa funcționarilor de la Direcția artelor și instituțiilor de spectacole din cadrul CCES. Diplomații vest-germani ar fi dorit să primească o fotocopie de calitate a scrisorii, cât și unele detalii codicologice ale documentului, respectiv dimensiunea lui.

Încercând să dea curs solicitării, CCES s-a adresat Uniunii Compozitorilor, unde se știa că se afla documentul, însă cei de la Uniune nu au reușit să-l mai găsească nici în arhivă, nici în seif. Cazul a fost discutat într-o ședință care a avut loc în ziua de 15 octombrie 1986, de către membrii Secției de critică și muzicologie. Pe bună dreptate, unii dintre participanții la ședință, pentru că nu știau prea multe despre scrisoarea ajunsă în patrimoniul instituției în urmă cu 35 de ani, au solicitat Secretariatului Uniunii să caute documentul și să prezinte o informare în acest sens.

Mai jos, un extras al procesului-verbal al ședinței:

„În legătură cu adresa sosită din partea CCES – Direcția artelor și instituțiilor de spectacole – nr. 4011 din data de 10 oct. 1986, privind solicitarea Ambasadei R.F. a Germaniei din București de a i se pune la dispoziție o fotografie pe microfilm și dimensiunile scrisorii lui Ludwig van Beethoven către Diabelli, care s-ar afla la Uniunea Compozitorilor din București, Biroul secției roagă Secretariatul Uniunii să clarifice problema existenței acestui document al patrimoniului Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor.

După unele informații, scrisoarea, păstrată în seiful vechiului sediu al Uniunii Compozitorilor din Calea Victoriei nr. 141, ar fi dispărut în timpul mutării Bibliotecii și Arhivei Uniunii în noul sediu de la Ateneu, ca urmare a cutremurului din martie 1977.

Presupunem că Ambasada R.F. a Germaniei ar cunoaște această situație și, pentru a verifica o asemenea supoziție, cere microfilmul și datele codicologice referitoare la document. Față de această situație, care credem că este corectă, rugăm conducerea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor să decidă modul de redactare a răspunsului către CCES.

Pentru informarea Secretariatului Uniunii menționăm, în același timp, că muzicologul Viorel Cosma deține microfilmul acestei scrisori, pe care a publicat-o în revista Muzica, în anul 1951, și în același an în revista Aufban din Berlin. (Secretar, Vasile Tomescu; Instructor p.r., Rodica Sava)”

Așadar, scrisoarea dispăruse. Unde? Când? Suspiciuni existau – scenariul potrivit căruia s-a pierdut în timpul cutremurului din 1977 nu era crezut –, însă deocamdată nimeni nu avea curajul să acuze.

O anchetă internă, făcută mai mult de ochii lumii și care a durat două săptămâni, s-a sfârșit cu o serie de concluzii neadevărate. Ele au fost asumate într-un document oficial al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, respectiv în adresa de răspuns către CCES din 29 octombrie 1986, semn de mare îndrăzneală căci reprezentanții uniunii tocmai se pregăteau să dezinformeze un înalt for de partid.

Vasile Tomescu era secretarul Uniunii, dar avea și funcția politică de secretar al organizației de bază al partidului comunist din instituție, ceea ce îi oferea autoritate și influență. Poate din acest motiv s-a încumetat să semneze noua adresă în care a afirmat – pentru a fi mai corecți putem spune a sugerat – că scrisoarea nu a dispărut, ci că era „înregistrată în Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor”. Sigur, ea fusese la un moment dat „înregistrată” și probabil că încă mai figura în documentele interne. Însă chiar dacă era menționat într-un inventar, documentul nu mai era prezent fizic în arhiva instituției.

Pentru a întări această concluzie, s-a transmis către CCES și vechea fotografie a scrisorii, realizată în 1951 când a fost publicată în presă, microfilmul aflându-se în posesia muzicologului Viorel Cosma. În ceea ce privește datele codicologice, ele nici măcar nu au mai fost amintite în răspunsul Uniunii Compozitorilor pentru că, neexistând documentul, nu putea fi nici analizat, nici măsurat.

Intră pe fir Securitatea

Este adevărat, cei de la CCES erau activiști de partid, dar nu puteau fi duși de nas chiar atât de ușor de tagma muzicologilor. Având propriile bănuieli și citind răspunsul redactat mai degrabă în doi peri de către Uniunea Compozitorilor, directorii CCES semnalaseră deja cazul Securității. Mai întâi neoficial, în octombrie, apoi prin adresa cu nr. 123 din 17 noiembrie 1986, care a fost direcționată ofițerilor de la Serviciul Economic-Patrimoniu din cadrul Inspectoratului Municipiului București. Abia acum începea cu adevărat ancheta.

Investigațiile discrete ale serviciului secret al regimului comunist au debutat cu acțiunea cea mai firească ce se putea demara în acel moment. S-a apelat la informatorii deja recrutați din cadrul Uniunii Compozitorilor, iar pe această temă au oferit note informative olografe doi agenți. În definitiv, informații utile anchetei nu veneau din sterilele procese-verbale al Uniunii Compozitorilor, ci din astfel de rapoarte secrete. Numele reale ale celor doi informatori ai Securității nu le cunoaștem, știm doar că fuseseră botezați, conspirativ, „Dan” și „Corina”.

Să începem cu informatoarea „Corina”, care probabil se afla în conducerea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor pentru că participa la ședințele de secretariat, cât și la acțiunile de protocol ale Uniunii, avea la cunoștință destule detalii și fusese martoră chiar și la discuțiile aprinse din acele zile. Aceasta i-a atras atenția maiorului Preda, cel care primise misiunea deslușirii misterului dispariției scrisorii, că „repunerea la ordinea zilei a existenței scrisorii lui Beethoven către Diabelli i-a deconcertat pe cei aflați în cauză. Șefa de cabinet a președintelui e în alertă. În plus, P. Condoiu, aflată în criza unui proces de divorț, internată ambulatoriu la Spitalul 9, pare cea mai afectată. Cert este că biroul de muzicologie și V. Tomescu [membru al Secretariatului, n.n.] s-au spălat pe mâini, plasând problema spre clarificare președintelui”.

Agentul „Dan”, pe de altă parte, a fost mult mai categoric. În definitiv, era revoltat. S-a spus că s-a pierdut urma scrisorii în timpul cutremurului din 1977, fiind probabil distrusă în timpul acelor cumplite zile. Dar cum ar fi putut să fie distrusă din moment ce se afla sub cheie, în seif, iar seiful nu dispăruse, ci fusese recuperat intact? Nu, nu a fost distrusă în timpul cutremurului, afirmau alte voci, ci a dispărut în zilele mutării bibliotecii și a arhivei din vechiul sediu al Uniunii Compozitorilor în cel de la Ateneu. Și dacă, din neglijență, s-ar fi întâmplat astfel – îi spunea agentul „Dan” maiorului Preda –, ce rost ar mai avea să se ascundă acest fapt diplomaților vest-germani în loc să li se recunoască adevărul?

Paula Condoiu, secretara președintelui Uniunii, purta vina acestei nenorociri. Însă nu era vorba despre o neglijență, ci despre un furt, considera „Dan”, care afirma că aceasta, de-a lungul anilor, „a comis mai multe abateri de la disciplina muncii” și „unele falsuri în acte publice”, că se comporta dictatorial, iar Nicolae Călinoiu, președintele Uniunii în acea perioadă, pur și simplu era dominat de ea. Cu toate că neregulile și conduita ei au „fost semnalate președintelui și Secretariatului”, afirmă „Dan”, deși s-au făcut unele anchete interne care s-au încheiat cu propuneri de sancțiuni disciplinare, „s-a luat vreo măsură? Nu. De ce? Mister”. Prin urmare, afirmă agentul Securității, „întrebarea este: cu ce îl are la mână pe președinte sau pe alt membru al Secretariatului acoperit de președinte încât ea a devenit așa de puternică și infailibilă? Nu cumva și scrisoarea lui Beethoven este, poate, un element de șantaj?”

Să revenim la informatoarea „Corina”. Mai exact la una dintre notele sale informative scrisă în fața aceluiași maior Preda. O redăm mai jos pentru că este revelatoare, așa cum și maiorul Preda trebuie să o fi considerat la acea vreme din moment ce a tras concluzia, la finalul documentului, că „scrisoarea în cauză a dispărut de la U. Compozitorilor”.

Scria „Corina” așa: Problema legată de existența unei scrisori a lui Beethoven către Diabelli, document patrimonial extrem de prețios (pe de o parte, luând în considerare autorul corespondenței, apoi faptul că puține țări din lume se pot bucura de posesia unei astfel de valori) este o chestiune care, repusă la ordinea zilei, a avut efectul declanșării unei bombe. Motivele sunt următoarele: scrisoarea în cauză a existat, înregistrată în inventarul Uniunii și adăpostită grației valorii ei în seiful președintelui a cărei cheie se află la șefa sa de birou. După mutarea sediului în incinta Ateneului, pe vremea președinției lui Petre Brâncuși, problema scrisorii lui Beethoven a dat nașterii la vii dispute pentru că gestionarea bibliotecii din acea vreme – dna. Bașta nu putea ieși la pensie fără operarea descărcării sale de răspunderea scrisorii amintite aflate în gestiunea sa (dar pe care nici nu apucase s-o vadă măcar, pentru că o avea încă de pe atunci în păstrare Paula Condoiu).

Disputa în jurul scrisorii luase asemenea amploare în 1977 încât președintele dăduse dispoziție secretarei sale să o scoată din lista de inventar, drept care astăzi acest document mai mult ca sigur nici nu mai figurează în arhiva patrimonială a uniunii.

Tot pe seama acestei întâmplări constatate în fel și chip în uniune există următoarele speculații pe care le emit salariații mai vechi și mai noi din instituție.

Se știe, de pildă, că Paula Condoiu a fost adusă (și angajată în Uniunea Compozitorilor) de către Viorel Cosma, pasionat colecționar și arhivar de diverse și valoroase documente. Să fie scrisoarea la V. Cosma? Alți spun că, având în vedere specialitatea lui P. Brâncuși de profesor de istoria muzicii, documentul, în bună înțelegere cu secretara sa Paula Condoiu, ar fi la el. Alții mai fanteziști susțin teza spionajului cultural, teză conform căreia Ambasada RFG, știind de existența documentului (poate tot de la Viorel Cosma, care a fost în anul trecut în RFG, și limbut cum e i-a declarat existența, sau mai rău, deținându-l l-ar fi vândut) oricum solicită nu numai un microfil, cum se obișnuiește când există un interes profesional, dar îi solicită și datele codicologice (dimensiuni exacte) spre a verifica în amănunt realitatea existenței documentului. Cert este că, pe de o parte, Paula Condoiu aflând de relansarea acestei probleme a avut reacții neliniștite, după cum biroul de muzicologie patronat de Oct. L. Cosma, în vederea luării la cunoștință a problemei, a declarat „ne-am ars”. Problema concluzionată (conform copiei extrasului din anexă) de biroul de muzicologie marți, 22 octombrie, va fi supusă din nou președintelui care cunoaște problema din adresa CCES și a destinat-o tov. Tomescu spre rezolvare.

Beethoven (1770-1827), titanul de la Bonn, personalitate uriașă în istoria muzicii universale, a lăsat moștenirii umanității o operă fantastică, fascinantă. Orice document autograf are o valoare reală și una simbolică. Se pare că valoarea reală a acestei scrisori este echivalentă unei importante sume în valută, iar cea simbolică practic este de neplătit. A fi deținătorul unui astfel de document este un mare titlu de onoare, înseamnă o responsabilitate angajată de a-l transmite în timp urmașilor. Este de neiertat cum de s-a putut ajunge la o astfel de situație, care blamează grav o instituție și îi condamnă pe cei meniți să apere bunuri istorice. Responsabilitatea înseamnă implicit răspundere.

Implicată ca factor principal în chestiunea analizată mai sus, Paula Condoiu, obligată să renunțe la dejucarea adevărului, trebuie să mărturisească unde se află documentul. Prea mulți martori îl știu și l-au văzut – Viorel Cosma, care l-a fotocopiat, dna Bașta, care l-a avut în gestiune fără să-l fi văzut, biroul de muzicologie, care știe că scrisoarea se afla în seiful vechiului sediu, mutat în 1977 când P. Condoiu își exercita din plin funcția, P. Brâncuși, care a dat dispoziție să fie șters din registrul de inventar – acces la seif având două persoane, președintele și șefa sa de cabinet. Spinoasă problemă, dar care obligă lămurirea adevărului ei, dincolo de solicitantul care revendică un răspuns.

„Corina”

16.X.1986

Dintre cei trei informatori ai Securității recrutați din rândul angajaților Uniunii Compozitorilor în anii 1980, „Corina”, „Dan” și „Rely”, „Corina” a fost cea mai productivă și deloc ezitantă, aceasta îndrăznind să-l critice inclusiv pe Tomescu, secretarul de partid, despre care spunea că „evită să se angajeze direct în rezolvarea unor probleme, amânându-le sau implicând pe alții în rezolvarea lor. A avut și are o atitudine echivocă față de dispariția scrisorii originale a lui Beethoven care a dispărut și a acceptat un răspuns către CCES care ocolea adevărul.”

Concluziile anchetei

Cutremurul din 4 martie 1977 a devastat centrul capitalei, dar, în mod miraculos, nu a afectat Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, care a suferit doar unele avarii minore, iar seiful Uniunii Compozitorilor aflat în clădire a fost recuperat intact, așa cum își amintea și informatorul „Dan”.

Însă regimul comunist a declarat clădirea ca fiind avariată. Elena Ceaușescu intenționa să o preia, acesta fiind motivul real care a determinat Comitetul Central al PCR, a doua zi după cutremur, să emită un ordin pentru evacuarea clădirii în termen de 48 de ore. Nimeni nu a protestat – cu excepția Marucăi Enescu, mai târziu, care a și reușit să blocheze abuzul Elenei Ceaușescu –, iar membrii UCMR și-au încărcat mobilierul și documentele în camioanele militare pentru a se muta în aripa dreaptă a Ateneului Român, care a cedat acest spațiu, inclusiv unele camere de la subsolul clădirii. Acolo au ajuns fondul de manuscrise, unele documente rare și valoroase, partiturile, cărțile și revistele uniunii.

Ancheta Securității nu a fost una abuzivă. De altfel, cu excepția informatorilor, cei de la Uniunea Compozitorilor probabil nici n-au știut că poliția politică este prezentă și face propria investigație. Nimeni nu a fost amenințat, nimeni nu a fost reținut, nimeni nu a fost închis peste noapte în beciurile Securității și niciunul dintre președinții UCMR nu a fost tras la răspundere de forurile superioare de partid. Nici Ion Dumitrescu (președinte între 1954-1976), nici Petre Brâncuși (președinte între 1976-1982) și nici Nicolae Călinoiu (președintele între 1982-1990).

Timpul trecuse în favoarea hoților. Deceniile în care nu s-a mai amintit de existența scrisorii lui Beethoven au făcut ca strângerea dovezilor care să indice cine și când a delapidat-o să fie cu neputință de realizat. Desigur, Preda și colegii lui de la Direcția I a Securității au informat permanent „organele municipale de partid” și CCES cum evoluau investigațiile, confirmând că nu a fost vorba despre „spionaj cultural”, că nu a fost distrusă în timpul cutremurului sau pierdută în timpul transferului de arhivă dintr-un sediu în altul, ci a fost pur și simplu sustrasă din seif de cineva din interiorul Uniunii Compozitorilor.

Dar de către cine? Să spunem că președinții UCMR, dacă ar fi fost implicați, beneficiau totuși de protecție politică. Cel puțin doi dintre ei, Brâncuși și Călinoiu, se lăudau că sunt „soldați credincioși ai partidului” și Securitatea nu avea cum să îi ancheteze fără să obțină acordul prealabil al partidului comunist.

Viorel Cosma, la rândul său, un fel de vedetă a muzicologilor la acea vreme – era cel mai cunoscut muzicolog român, însă nici pe departe cel mai competent –, nu avea o imagine prea bună printre colegi care îi dăduseră un nume de batjocură, „VeCeu”, cu trimitere la closet, bineînțeles, motiv ca acesta să semneze doar cu inițialele C.V, și niciodată invers, V.C.

Însă Cosma pare să fi avut ceva protecție, de data aceasta din partea Securității, care ba îl monitoriza din cauză că obișnuia să călătorească în Occident, ba îl folosea, solicitându-i să ofere informații despre colegii săi sau să povestească cum au decurs deplasările în străinătate.

La un moment dat, în 1965, în timpul unei călătorii la Viena care a durat 11 zile, Florea Râmniceanu i-a solicitat un interviu pentru Radio Europa Liberă spunându-i și că efortul său va fi răsplătit, adică va fi plătit în dolari, dar Cosma a refuzat. „Dolari am destui”, se lăuda în timp ce își flutura portofelul cu obrăznicie pe străzile Vienei. Tot atunci, și-a cumpărat un Opel second-hand pe care ar fi plătit doar 4.500 de șilingi, iar ofițerii de securitate au ridicat din sprâncene și au trimis informatorii să-l chestioneze imediat ce s-a întors acasă, unul dintre ei declarând că „Am văzut mașina lui Cosma și sunt de părere că o asemenea mașină se vinde în Austria la un preț mai ridicat decât 4.500 de șilingi”. Securitatea îl suspecta atunci că ar fi primit bani de la agenți ai spionajului occidentali, nu că ar fi putut să vândă pe piața neagră documente de patrimoniu.

Paula Condoiu, secretara președintelui Uniunii Compozitorilor, poreclită „securista” – era bănuită de colegi că ar fi omul Securității, pe de o parte, dar era și aberant de autoritară, pe de altă parte – nu prea a fost securistă, căci nu are dosar de informatoare. De altfel, dintre cei suspectați că au fost implicați în sustragerea scrisorii lui Beethoven, doar Condoiu a avut de suferit într-o oarecare măsură, alt motiv să infirme ipoteza că ar fi fost agenta Securității.

Însă nu imediat, pentru a nu se face o legătură directă între anchetă și Condoiu, ci mai târziu, în iunie 1987 când s-a luat decizia eliminării sale din instituție. Condoiu fost considerată complice pentru că „a deținut cheile de la seiful președintelui unde se păstrau documente ale uniunii și prin natura serviciului cunoștea conținutul tuturor documentelor emise”, se afirmă într-o notă informativă nesemnată și nedatată din arhiva Securității, în care se mai menționează că din seiful respectiv „a dispărut scrisoarea originală a lui Ludwig van Beethoven către Diabeli, cu valoare de patrimoniu, care se afla în custodia președintelui”.

Eliberarea din funcție a lui Condoiu a fost legată, în mod oficial, de o altă măsură – necesară și tardivă –, care s-a luat tot în iunie 1987, când au debutat câteva controale serioase la biblioteca și arhiva Uniunii Compozitorilor. S-au descoperit atunci, în registrele secretariatului, „mai multe falsuri” și, prin dulapurile secretariatului „mai multe mape cu documente cu valoare de patrimoniu care nu au fost conservate corespunzător”. Printre acestea se numărau actul de constituire a Societății Compozitorilor Români și scrisori olografe ale unor personalități ale culturii, precum George Enescu, Ștefan Luchian, Dinu Lipatti, Alexandru Macedonschi, Emil Gârleanu, Alexandru Vlahuță, Constantin Nottara și alții.

Bineînțeles, cum se obișnuia pe atunci, CCES a dat un răspuns ambiguu Ambasadei RFG fără să recunoască dispariția scrisorii, iar diplomații vest-germani nu au fost surprinși de conduita românilor. Adevărul era incomod și supărător, nu putea fi recunoscut pentru a nu ne face de râs în fața străinilor.

Scrisoarea lui Ludwig van Beethoven către Anton Diabelli cumpărată de statul român în 1951 a rămas dispărută până în ziua de astăzi. Sau până când va fi identificată în vreun catalog al unei case de licitații internaționale, pregătită să fie scoasă dintr-o colecție privată pentru a fi vândută.

[Punct de vedere al UCMR]