Experiența unui britanic izolat în România. Ce spune despre măsurile luate de Guvern, comportamentul oamenilor și reacția Bisericii Ortodoxe: Paștele îmi provoacă o mare îngrijorare/ Ar putea fi începutul unui nou val de infecții

De când România a instituit la nivel național interdicții de circulație, pe 17 martie, am ieșit din apartamentul meu doar de patru ori: de trei ori ca să cumpăr mâncare și o dată ca să recepționez un grătar nou pe care mi-l comandasem online (încercați numai să-mi spuneți că un grătar nu e un lucru esențial, scrie Craig Turp, într-un articol publicat pe Emerging Europe.

Nu avem o grădină propriu-zisă, dar avem acces la o curte mică în care ne strângem toți patru în fiecare sâmbătă ca să frigem mici și fripturi și să petrecem o oră-două ca o familie, departe de telefoanele noastre, de tablete și alte ecrane. Copiii au ieșit din apartament doar o dată, ca să cumpere pâine și lapte de la un magazin din apropiere.

La fel ca majoritatea oamenilor din România, luăm în serios pericolul coronavirusului. Suntem de asemenea conștienți că, cu cât stăm mai mult înăuntru, cu atât mai repede se va termina acest coșmar și ne vom putea relua o viață care să semene măcar cu una normală.

N-ar fi greu să ocolim regulile (niciodată nu e greu să ocolești regulile într-o țară care se mândrește cu ignorarea lor), dar, pentru binele comun, facem ce ni se spune: stăm acasă.

Din nefericire, după cum se întâmplă și în alte țări (Regatul Unit fiind un exemplu foarte bun), în România există o minoritate apreciabilă care nu ia restricțiile în serios. În parte se datorează iresponsabilității individuale și unui refuz al supunerii față de indicațiile guvernului, dar pe de altă parte e și vina guvernului însuși, care dincolo de demonstrațiile de forță ocazionale (acum vreo două săptămâni armata a fost scoasă pe străzile Bucureștilor pentru o foarte publică paradă) a impus aplicarea restricțiilor într-o manieră relaxată, aproape neglijentă.

Guvernul României n-a avut încă ocazia să treacă printr-o criză serioasă. Măsurile lui de ameliorare a impactului economic al Covid-19 au fost dezamăgitoare, deși, având în vedere că țara este – pentru a folosit un termen tehnic – lefteră, spațiul lui pentru manevre fiscale este extrem de limitat.

Peste un milion de oameni au rămas fără slujbă de la începutul lui martie, iar numărul lor e umflat de sutele de mii de români care se întorc acasă pentru că și-au pierdut slujba din Italia, Spania ori Regatul Unit. Nu-i de mirare că atât de mulți dintre ei sunt nerăbdători să profite de orice ocazie de a pleca iar în străinătate, fie chiar și pentru munci sezoniere, la cules de sparanghel și fructe de pădure în Germania. Scenele de săptămâna aceasta de pe aeroportul din Cluj, în Transilvania, spun enorm.

Totuși, chiar și mai îngrijorătoare decât absența măsurilor fiscale ale guvernului pentru ajutarea firmelor mici și mijlocii – coloana vertebrală a economiei românești – sunt măsurile confuze privind carantina însăși. Partea de comunicare a fost slabă: există o gravă penurie de instrucțiuni, clare, concise, ușor de priceput.

Din contră, anunțurile oficiale au fost împachetate în jargonul cunoscut prin aceste părți drept „limba de lemn”: discursul pompos, excesiv de formal și răspândit peste tot prin Europa în curs de dezvoltare de dinainte de 1989, dar care mai supraviețuiește chiar și azi.

Limba de lemn le permite unor oficiali slabi să se ascundă în spatele unei fațade de autoritate proiectate de funcția lor, iar nu o autoritate bazată pe capacitatea lor personală de a comunica și a insufla respect.

Nici nu există vreun exemplu de limbă de lemn mai bun decât anunțul oficial inițial privind interdicția de deplasare, care afirma în mod bizar că ordinul de a rămâne acasă nu e decât o simplă „recomandare”. Un ordin recomandat. Din toată țara s-a auzit un râs jenat.

Rezultatul era previzibil. Pe 21 martie, o zi neobișnuit de caldă pentru această perioadă a anului, parcurile și alte spații deschise din toată țara s-au umplut de plimbăreți, practicanți de jogging, amatori de picnicuri și de multă voioșie, oamenii fiind cât se poate de conștienți că unei simple recomandări nu ești obligat să i te supui.

La acea dată România confirmase numai 367 de cazuri de Covid-19. Primele decese aveau să fie înregistrate abia a doua zi. Până la data publicării unui nou ordin pentru eliminarea termenului de „recomandare”, era deja prea târziu.

De atunci, deși suntem în teorie închiși în case, numărul mare de excepții – de exemplu, aproape toți cei 2,5 milioane de funcționari publici ai țării încă se mai duc la serviciu zilnic – a făcut ca infecțiile  și decesele să crească într-un ritm încă non-alarmant, dar care indică faptul că ar fi trebuit luate măsuri mai stricte.

Transportul public continuă să funcționeze, iar traficul rutier pe străzile Bucureștilor – chiar și pe cele secundare, cum e cea pe care locuiesc – e și acum mult prea aglomerat pentru a lăsa impresia că orașul e în carantină. Piețele din București erau ieri pline-ochi, deoarece localnicii își făceau cumpărăturile pentru Paște. La ora 8 dimineața erau cozi lungi la supermarketuri.

De fapt, Paștele – care la ortodocși va cădea weekendul următor – îmi provoacă o mare îngrijorare. E îndeobște cea mai mare sărbătoare a anului, când familiile se adună pentru a merge la biserică la slujba de la miezul nopții, după care mănâncă ouă fierte în cantități à la Cool Hand Luke [film clasic american, în care personajul principal pariază că poate mânca 50 de ouă într-o oră – n.trad.] și friptură de miel.

Mă tem că mulți oameni vor profita de ocazia oferită de măsurile relativ relaxate de carantină pentru a face cam ce fac în fiecare an de Paște. Sper să mă înșel, însă mulțimile pe care fără îndoială le vom vedea weekendul viitor în piețe și supermarketuri ar putea fi începutul unui nou val de infecții, fix atunci când ar fi trebuit să întrezărim luminița de la capătul tunelului.

Măcar bisericile vor fi închise. Meritul, atunci când există, trebuie recunoscut – patriarhul Bisericii Ortodoxe Române le-a spus credincioșilor, și încă în termeni categorici, să stea acasă. Vor fi totuși unii preoți care, pe cont propriu, îl vor ignora pe patriarh și vor încerca să țină măcar slujbe clandestine. În caz că va interveni poliția, extrema dreaptă religioasă a României va țipa că e martiriu.

Există deja fundamentaliști care compară închiderea bisericilor de Paște cu sfârșitul lumii, un semn al unei iminente noi ordini mondiale în care orice urmă de credință va fi fost epurată. Aceasta a devenit unica lor preocupare: starea spitalelor românești, numărul tot mai mare de decese și infectări și colapsul economiei nu prea au importanță.

Tot ce vor ei e să fie redeschise bisericile. Din partea mea, fie, dar de ce să ne oprim la biserici? Hai să redeschidem totul – crâșme, discoteci, baruri, restaurante – și să revenim la normalitate. Putem chiar să ne prefacem că Covid-19 nici nu există.

Sau l-am putea asculta pe patriarh și ne-am putea aminti de Corinteni 3:16: „Nu ştiţi voi că voi înșivă sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu sălășluieşte în voi?”

Cu alte cuvinte: anul acesta Dumnezeu e cel care va veni la voi.

Apoi mai e și problema enormei diaspore a țării, care de obicei revine acasă de Paște. Li s-a spus să nu se întoarcă, dar vor asculta? Absența zborurilor ar trebui să le mai reducă numărul, dar multe zeci de mii ar putea totuși încerca să vină cu mașina.

România e într-un punct crucial al traiectoriei ei prin pandemia coronavirusului. Ca în multe alte țări din Europa în curs de dezvoltare, cifrele nu sunt încă atât de oribile ca în alte părți (poate din cauza prevalenței vaccinării împotriva tuberculozei – se poate citi mai mult aici. Dar tot se află într-o situație mult mai gravă decât ar fi trebuit să fie, din cauza stării jalnice a sistemelor medicale.

O explozie de îmbolnăviri după Paște ar fi fatală pentru țară, pe termen scurt, mediu și lung. Ratarea celei mai importante și mai frumoase slujbe bisericești a acestui an nu e situația ideală, cum nu e nici ratarea mâncatului și băutului cu prietenii și rudele.

Dar e necesar, dacă vrem să punem capăt epidemiei în România și să revenim la o viață normală, o viață în care să putem merge la biserică, să ieșim la restaurant și să ne vizităm rudele și prietenii. Ideal ar fi ca guvernul să adopte o interdicție absolută de circulație pentru săptămâna următoare, din seara de vineri până luni dimineață. Într-un an electoral, va fi reticent să o facă.

Într-un moment în care avem nevoie de conducere autentică și decizii dificile, nu primim nimic care poate aduce cu așa ceva.

Sursa: Emerging Europe/ Articol de Craig Turp/ Traducere: Andrei Suba