Expert francez în securitate: Parisul ar trebui să își mute trupele din Africa în România, pentru a apăra UE de Rusia

Analiză publicată în Le Monde de Pierre Haroche, specialist în securitate internaţională, via Rador:

De la lovitura de stat din 26 iulie din Niger, mulți observatori au cerut o reducere a prezenței militare franceze în Africa. Deja, loviturile de stat anterioare din Mali, în 2020 și 2021, apoi din Burkina Faso, în 2022, împinseseră Franța să mizeze mai mult pe discreție. De aici și decizia de a încheia oficial Operațiunea „Barkhane” pe 9 noiembrie 2022 și, mai ales, de a părăsi Mali în august 2022, Republica Centrafricană în decembrie 2022 și Burkina Faso în februarie 2023. În 2023 a fost inițiată chiar o mișcare de reducere a personalului bazelor permanente din Gabon, Senegal și Côte d’Ivoire.

Unii experți subliniază faptul că, reducându-și prea mult prezența în Africa, Franța riscă să creeze un „proiect geopolitic” pentru rivalii săi ruși sau chinezi, care sunt din ce în ce mai activi în regiune. Militarii francezi subliniază și avantajele prezenței permanente, care promovează buna cunoaștere a regiunii, legăturile cu armatele africane și capacitatea de desfășurare rapidă în caz de criză.

Cu toate acestea, evoluțiile din ultimii ani evidențiază limitările acestei abordări. Din punct de vedere geopolitic, miile de soldați francezi prezenți în Africa devin paratrăznetul nemulțumirilor opiniei publice regionale și oferă un argument propagandistic rușilor, care se bazează de mult timp pe retorica anticolonială. Beneficiile cooperării cu armatele locale sunt și ele discutabile, căci militarii puciști au cerut de fiecare dată plecarea francezilor din Mali, Burkina Faso și Niger.

Cu toate acestea, ar fi greșit să limităm reflecția doar la cadrul african. Războiul din Ucraina pune sub semnul întrebării prezența franceză în Africa într-un moment în care aliații NATO și-au propus obiective ambițioase în ceea ce privește prezența pe flancul estic al Europei. Summitul de la Madrid din iunie 2022 a validat obiectivul constituirii unei forțe de 300.000 de soldați care să poată fi dislocați în mai puțin de o lună pentru a se opune unei posibile tentative de invazie rusă. Acest grad de reacție presupune faptul că cea mai mare parte a acestor trupe ar trebui să fie asigurată de aliații europeni, ale căror contribuții ar fi prepoziționate în mare parte pe flancul estic. În acest context, Germania a anunțat în iunie că intenționează să trimită o forță permanentă de 4.000 de soldați în Lituania.

Dilemă geostrategică

Întrebarea cu care se confruntă Franța este așadar: mai are sens să mențină peste 5.500 de soldați francezi în Africa, unde prezența lor este foarte contestată, și să trimită doar 1.500 pe flancul de est al Europei, unde aliații noștri continuă să solicite întăriri?

Această întrebare ne readuce la o dilemă geostrategică istorică a Franței între Europa și teritoriile de peste mări. Deja în vremea colonizării, la 30 iulie 1885, Georges Clemenceau estima că „atunci când o națiune a suferit greșeli grave, foarte grave în Europa, când granița ei a fost încălcată, este poate potrivit, înainte de a se lansa în cuceriri îndepărtate, (…) să se asigure că are o bază solidă acasă”. El amintea astfel de pierderea provinciei Alsacia-Lorena în 1871. Problema a reapărut în timpul decolonizării.

În 1954, majoritatea deputaților s-a opus planului de integrare a armatei franceze într-o Comunitate Europeană de Apărare orientată – la vremea respectivă – spre amenințarea rusă, subliniind că aceasta risca să-i împiedice capacitatea de a face față revoltelor anticoloniale din Indochina și Africa de Nord. Mai recent, în 2016, când NATO a decis să înceapă desfășurarea batalioanelor multinaționale pe flancul estic, Franța și-a invocat angajamentul față de Sahel pentru a justifica oferirea unei contribuții limitate.

În contextul actual, criza prezenței militare franceze în Africa poate fi o oportunitate pentru o reechilibrare în favoarea Europei și o întoarcere la strategia lui Clemenceau. Astfel, Franța ar continua să-și reducă prezența în Africa, chiar dacă ar însemna închiderea unora dintre bazele sale permanente. În schimb, și-ar întări prezența pe flancul est-european, în special în România, unde joacă rolul de națiune conducătoare în cadrul Alianței și unde forța militară deplasată ar putea fi mărită la 4.000 de soldați.

Inventarea unei noi ambiţii

În Europa, această reechilibrare ar da credibilitate remarcilor președintelui Macron despre un „pilon european în cadrul NATO”, făcute la Bratislava în mai. Francezii se grăbesc adesea să prezică că forțele americane nu vor fi întotdeauna disponibile pentru a apăra Europa, dar uneori sunt puțin dornici să ofere semne tangibile ale propriei lor hotărâri de a menține granița de est a Alianței. Acum ar avea ocazia.

În Africa, închiderea bazelor ar face credibil în ochii opiniei publice din regiune argumentul că Franța a rupt definitiv cu pretențiile sale neocoloniale. Iar faptul că s-au arătat aliați de încredere pe flancul estic ar permite și francezilor să ceară mai mult sprijin de la partenerii lor din Uniunea Europeană, pentru a regândi o strategie eficientă în Africa. Un obiectiv prioritar ar fi lupta împotriva influenței Rusiei și a Grupului Wagner, interes împărtășit în mod firesc de țările din Europa Centrală. (Traducerea: Ruxandra Lambru)