EXPLICATIV Ce este Transnistria, fâșia dintre Republica Moldova și Ucraina. Temeri că Putin ar putea să o anexeze la Rusia după Congresul extraordinar de la Tiraspol din 28 februarie

După invazia Rusiei în Ucraina, tensiunile au escaladat în regiunea separatistă Transnistria, o fâșie de 30 de km lățime între Ucraina și Republica Moldova. Aici este programat, în 28 februarie, un congres extraordinar al parlamentarilor din regiune, în urma cărora puterea de la Tiraspol (capitala Transnistriei) ar urma să ceară anexarea regiunii de către Rusia, conform declarațiilor opozantului transnistrean Ghenadie Ciorbă pentru Deschide.md. Astfel de solicitări din partea regiunilor separatiste către Rusia au reprezentat, în trecut, pretextele dictatorului de la Kremlin, Vladimir Putin, pentru a invada Georgia, Crimeea și apoi Ucraina. De notat că Tiraspolul nu a confirmat oficial că ar urma să ceară alipirea la Rusia.

• Florin Anghel este profesor universitar la Facultatea de Istorie și Științe Politice (Universitatea ”Ovidius”, Constanța), specializat în istoria Europei Centrale și istoria relațiilor internaționale în secolele XX-XXI. Și-a susținut doctoratul în anul 2002, în relațiile româno-polone. A luat Premierul Academiei în anul 2005, cu volumul Construirea sistemului „cordon sanitaire”. Relații româno-polone, 1919-1926 (2003). 

Dar ce este Transnistria și cum a apărut?

Transnistria a apărut ca stat acum 100 de ani, când Moscova a înființat o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, dincolo de Nistru, la 12 octombrie 1924. A apărut ca reacție la unirea Basarabiei cu România, prin decizia Parlamentului de la Chișinău (Sfatul Țării), la 27 martie 1918.

De atunci, republica de peste Nistru a fost utilizată permanent de Kremlin drept o formă de șantaj, mai întâi la adresa României (până în 1940), apoi, din anii 1990, la adresa Republicii Moldova, a Ucrainei și a Uniunii Europene și NATO. Dacă Moldova este influențată de politicile Occidentului, atunci acest lucru este o vulnerabilitate pentru politica de expansiune a Moscovei. Dacă, însă, Moldova ar fi controlată de politrucii Kremlinului, vulnerabilitatea ar privi în primul rând România.

Cum este utilizată Transnistria de către Rusia

Dacă la 24 februarie 2022, când a declanșat războiul de agresiune la adresa Ucrainei, Rusia spera să poată ajunge rapid în Transnistria pentru a stabili capete de pod îndreptate împotriva frontierelor NATO, ale Uniunii Europene și pentru a încercui Republica Moldova, în 2024 acest scenariu este îndepărtat, chiar dacă nu se întrevăd încă perspective pentru încheierea conflictului.

Gazul rusesc și banii de la Kremlin sunt tot ce mențin în viață regiunea transnistreană. În 2023, importurile rusești au valorat aproximativ 1,2 miliarde dolari și au constat aproape în totalitate în energie. Gazele sunt folosite la producția de energie electrică la centrala de la Cuciurgan, aflată în proprietatea firmei rusești RAO UES și controlată de regimul de la Tiraspol. Această energie electrică este cumpărată, apoi, în proporție de 90% de către Republica Moldova.

Kremlinul a avut și are nevoie de Transnistria pentru a controla procesele politice interne de la Chișinău și de la Kiev. Șantajul permanent cu proclamarea independenței regiunii a amânat parcursul european al Republicii Moldova și a alterat deciziile factorilor de conducere ai țării. Prin regiunea transnistreană, Kremlinul a sperat să poată influența și evoluții geopolitice și instituționale dintr-o regiune mai întinsă a Europei, în primul rând relația dintre România și Republica Moldova, dar și zone sensibile precum spațiul Mării Negre sau al gurilor Dunării.

• „Rusia nu-i va lăsa pe cei peste 200.000 de cetățeni ruși din Transnistria să fie victime ale comploturilor vestice”, declara ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, la 14 februarie 2024, în fața deputaților Dumei de Stat de la Moscova. Dar ce ar putea face Rusia fără să obțină victoria împotriva Ucrainei?

Ce face Ucraina în Transnistria

Toți conducătorii de vârf ai regiunii transnistrene sunt și cetățeni ai Ucrainei.

Este vorba despre „președintele” Vadim Krasnoselski (ales în 2016 și reales în 2021), „prim-ministrul” Aleksandr Rosenberg, „ministrul de Externe” Vitali Ignatiev, dar și de alți înalți responsabili civili și militari.

Oligarhul Viktor Grușan, proprietarul concernului „Sheriff”, care controlează aproape în totalitate economia regiunii, deține și o cetățenie ucraineană.

Acesta este și motivul pentru care, după 2022, între grupările politico-oligarhice de la Tiraspol au apărut, pentru prima dată, divergențe de ordin geopolitic, clanul din jurul „Sheriff” sprijinind deschiderea spre Uniunea Europeană, în vreme ce exponenți ai puterii politice rămânând loiali Kremlinului. Când resursele rusești vor fi gripate, sau când interesele financiare ale clanului politic de la Tiraspol vor fi afectate, vor avea întâietate deciziile oligarhilor, între care cei care dețin pașapoarte ucrainene, cum este Viktor Grușan, sunt stăpâni absoluți ai resurselor locale.

În ultimele luni, Ucraina a anunțat public că este direct interesată în reglementarea situației din regiunea transnistreană. Ambasadorul cu misiuni speciale Păun Rohovei vizitează lunar Chișinăul, iar „ministrul de Externe” de la Tiraspol, Vitali Ignatiev, a fost acuzat de Serviciul de Securitate Ucrainean (SBU), în ianuarie 2024, că a făcut apeluri publice pentru modificarea frontierei de stat a Ucrainei și că ar fi cooperat și sprijinit „statul agresor și administrația de ocupație a acestuia în activități de informare”. Din aceste motive, „ministrul” Ignatiev a anunțat că nu va mai părăsi Transnistria pentru a se deplasa în Republica Moldova, deoarece se teme că va fi arestat.

Ucraina a demarat acest proces de izolare a Transnistriei încă din 12 aprilie 2018, când președintele Petro Poroșenko a semnat legea cu privire la intrarea în vigoare a Acordului privind controlul comun la frontiera moldo-ucraineană. Aceasta presupune instituirea unei blocade de facto la punctele Transnistriei, ceea ce a înseamnat practic stoparea în bună măsură a contrabandei și a legăturilor cu Rusia. După 24 februarie 2022, Ucraina a închis ermetic frontiera cu regiunea transnistreană, ceea ce înseamnă că cei 400 de kilometri de graniță sunt, practic, impenetrabili. Această situație ar putea conduce rapid la sufocarea economiei regiunii transnistrene dacă s-ar renunța la contractele cu Uniunea Europeană, pe care nici Moldova, nici Ucraina nu le împiedică.

Ucraina a executat și măsuri militare, menite să izoleze Transnistria de orice posibilitate de contact teritorial cu forțele ocupante rusești, La 4 martie 2022, podul care lega regiunea separatistă de regiunea ucraineană Odesa, situat între localitățile Pavlivka și Pervomaisc, a fost aruncat în aer. Operațiunea s-a desfășurat exact în ziua în care oficialii de la Tiraspol au reiterat ideea independenței regiunii. O lună mai târziu, în aprilie 2022, ultima legătură peste râul Nistru cu regiunea Odesa, podul de la Zatoka, a fost și el distrus de către militari ucraineni.

Pentru Kiev, rezolvarea statutului teritorial al Transnistriei în favoarea Republicii Moldova ar presupune o victorie majoră împotriva Rusiei, asigurarea securității la frontiere, securitatea porturilor dunărene Reni, Ismail și Kilia, vitale în funcționarea comerțului exterior. La fel de mult ca și interesele Republicii Moldova, opțiunile Ucrainei în direcția stingerii conflictului din Transnistria sunt vitale.

Ce fac Republica Moldova și România în Transnistria?

După ce Ucraina a anunțat oficial că din decembrie 2024 nu va mai permite tranzitul gazelor rusești pe teritoriul ei, România și Republica Moldova au trecut la interconectări de rețele de energie electrică. Până în 2024, Moldova se va elibera de importurile energetice rusești deoarece a început construcția liniei electrice aeriene de 400 kilovolți Vulcănești-Chișinău, care va lega sistemul energetic moldovenesc de cel al României și, implicit, al Uniunii Europene. Această linie, cu lungimea de 158 de kilometri, va ocoli nodul energetic transnistrean de la Cuciurgan și va asigura 50% din necesarul de energie electrică al Republicii Moldova.

Dacă nu s-a prăbușit în urma presiunilor politice și diplomatice, „republica” transnistreană are toate șansele să se dizolve în urma noilor evoluții energetice.

Proiectul președintei Maia Sandu de a integra până în 2030 Republica Moldova în Uniunea Europeană a accelerat evoluțiile regionale și a pus presiune și mai mare pe autoritățile de la Tiraspol: „Moldova ar putea adera la UE până în 2030 fără regiunea transnistreană, a declarat șefa statului în septembrie 2023, dacă, până atunci, acest conflict nu va fi soluționat”.

Tot în 2023, după reuniunea de la Varșovia, din februarie 2023, președintele român Klaus Iohannis declara că „România nu este doar pregătită, este dispusă să sprijine Republica Moldova în orice scenariu, repet, în orice scenariu”.

De când, din 2016, funcționează Acordul de Liber Schimb între Republica Moldova și Uniunea Europeană, mărfurile textile și metalurgice transnistrene au început să ajungă masiv pe piețele comunitare. În 2023, regimul de la Tiraspol a anunțat că au exportat Republicii Moldova produse în valoare de 315 milioane dolari iar Uniunii Europene de 190 milioane dolari (32% din exporturi), România și Polonia fiind cele mai mari cumpărătoare. Federația Rusă a achiziționat mărfuri în valoare de abia 42 milioane dolari, mai puțin de 7% din valoarea exporturilor (o scădere vizibilă, de la 13% în 2019).

Utilizarea metodelor politice și diplomatice, prin dizolvarea instituțiilor de la Tiraspol, ar ajuta Chișinăul în impunerea unei tranziții mai rapide spre un stat de drept dar și spre Uniunea Europeană și ar elimina șantajul Rusiei asupra deciziilor luate de factorul politic. Până la mandatul președintei Maia Sandu, niciun alt șef de stat moldovean nu și-a asumat integrarea în UE și repudierea totală a trecutului sovietic. Din 2023, Moldova a ieșit din Comunitatea Statelor Independente, o formulă statală condusă de Rusia prin care foste state sovietice sunt afiliate politicilor Kremlinului în schimbul unor recompense materiale, în principal obținerea de gaz și petrol la prețuri preferențiale.

Dar cum funcționează Transnistria, ce resurse are și cum se finanțează?

Denumirea oficială a regiunii întinsă de-a lungul Nistrului, pe o lungime maximă de aproximativ 300 de kilometri și o lățime maximă de 30 de kilometri, este Republica Moldovenească Transnistreană. Se învecinează cu râul Nistru și cu Ucraina, are o suprafață de puțin peste 4000 de kilometri pătrați, o populație de 475.000 de locuitori, răspândiți în câteva orașe mai mari (Tiraspol- 130.000 de suflete, Tighina- 91.000, Râbnița-47.000) și mai multe sate și comune. Dintre aceștia, moldovenii (32%), rușii (30%) și ucrainenii (29%) constituie majoritatea etnică. În partea dreaptă a Nistrului, autoritatea „republicii” se exercită asupra orașului Tighina și a altor câteva comune (Magala, Gâsca, Proteagailovca, Chițcani, Merenești).

Republica Moldovenească Transnistreană are instituții de conducere (președinte, guvern, Soviet Suprem), monedă (rubla transnistreană, din 1994), Bancă Republicană (din 1992), imn, trei limbi oficiale (moldovenească, rusă și ucraineană), o constituție și trupe regulate de poliție și de frontieră. Deși dispune de un „Minister de Externe”, Transnistria nu este recunoscută oficial decât de alte două „republici” autoproclamate din sfera Rusiei, acestea pe teritoriul Georgiei: Abhazia (din 2006) și Osetia de Sud (din 2006).

Singurele surse de venit ale Transnistriei vin dinspre centrala electrică de la Cuciurgan, uzina metalurgică de la Râbnița și din banii trimiși de Federația Rusă. Centrala vinde 90% din producție către Republica Moldova. La rândul ei, prin această tranzacție, Moldova achită 50% din salariile și pensiile transnistrenilor. Barele de oțel de la Râbnița ajung, în cea mai mare parte, pe piețele Uniunii Europene, cu precădere în România și Polonia. Iar banii rusești, deși nu s-au oprit după 1991, au dus la datorii de peste 10 miliarde dolari pentru Transnistria, sumă datorată în special concernului Gazprom.

Prima statalitate a acestei regiuni a apărut la 12 octombrie 1924, când Uniunea Sovietică a decis înființarea unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, cu capitala la Balta, apoi, la Tiraspol (din 1929). Kremlinul a înființat republica drept răspuns la Unirea Republicii Moldovenești (Basarabia) cu România (27 martie 1918) în efortul de a pregăti instituțional și ideologic reanexarea provinciei dintre Nistru și Prut.

După ce, la 28 iunie 1940, trupele sovietice au trecut la ocuparea Basarabiei, Sovietul Suprem de la Moscova a decis înființarea, la 2 august 1940, a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, care a încorporat 6 din cele 14 raioane ale fostei republici autonome transnistrene înființate în 1924. Zonele de sud și nord ale fostei Basarabii, împreună cu alte 8 raioane ale fostei republici transnistrene, au fost înglobate în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, prin decizia lui Stalin.

A doua statalitate a regiunii transnistrene funcționează tot cu sprijinul Moscovei.

În contextul disoluției Uniunii Sovietice, la Tiraspol, la 2 septembrie 1990 s-a autoproclamat o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană. Aceasta a organizat „alegeri” la 25 noiembrie 1990, din care a rezultat Sovietul Suprem (Parlament) al Transnistriei. Apoi, la 25 august 1991, acest Soviet Suprem de la Tiraspol a votat Declarația de Independență a Republicii Moldovenești Transnistrene. Un „referendum” organizat în 2006 a concluzionat că 98% dintre cei 75% participanți cu drept de vot au cerut unirea cu Federația Rusă.

La 1 decembrie 1991 a fost ales și primul „președinte” al Transnistriei, Igor Smirnov, care a rămas în funcție 20 de ani. Rusia a încurajat și finanțat declanșarea unui conflict militar, în 1992, între soldați moldoveni și voluntari rusofoni din Transnistria. Războiul a lăsat peste 1.100 de morți, 3.500 de răniți și s-a încheiat printr-un acord de încetare a focului, semnat de președinții moldovean, Mircea Snegur, și rus, Boris Elțîn, prin care s-a instituit „înghețarea” situației.

Pe teritoriul Transnistriei au rămas aproximativ 1.500 de soldați și ofițeri ruși, membri ai echipelor de „menținere a păcii” stabilite în acordul din 1992. La Cobasna există un depozit de peste 20.000 de tone de muniție rămase de la fostele trupe sovietice și, apoi, ruse. În 1999, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), într-un document semnat la Istanbul inclusiv de Federația Rusă, a stabilit că aceste trupe ar avea termen să plece din Transnistria până în 2002. În iulie 2023, OSCE a cerut, într-un alt document adoptat de Adunarea Parlamentară, la Vancouver (Canada), ca actuala operațiune de menținere a păcii să se transforme într-o misiune civilă multilaterală, sub un mandat internațional.

Din 24 februarie 2022, când Rusia a atacat Ucraina, autoritățile de la Kiev au închis ermetic frontiera cu Transnistria. De atunci, nu mai este posibilă rotația militarilor ruși, aceștia neputând pleca nici de pe Aeroportul Internațional din Chișinău.

În loc de concluzii. Transnistria a fost înființată acum un secol drept un cap de pod al Kremlinului pentru a șantaja România în problema apartenenței Basarabiei. După prăbușirea comunismului, la începutul anilor 1990, a doua statalitate transnistreană, finanțată tot de Moscova, și-a propus să „înghețe” o regiune întinsă, care să cuprindă Republica Moldova, Ucraina, România și coridoarele maritime și fluviale din Marea Neagră și Dunăre. Abia războiul declanșat de Vladimir Putin în 2022, care spera să folosească Transnistria drept bază de atac și șantaj asupra Europei, a deschis calea rezolvării acestei ecuații geopolitice.