Expoziţia „Constantin Brâncuşi – Surse româneşti şi perspective universale”, prezentată în Financial Times: „Este o întoarcere simbolică acasă”

Financial Times prezintă expoziţia „Constantin Brâncuşi – Surse româneşti şi perspective universale” de la Timişoara ca pe „întoarcere acasă” a artistului. Cu titlul „Brâncuşi în România: întoarcerea acasă pentru un pionier al modernismului”, articolul din FT pune accentul pe faptul că Timişoara găzduieşte prima mare expoziţie din ţară a lucrărilor enigmatice ale sculptorului după mai bine de 50 de ani, relatează agenția news.ro.

Coloana de gresie „Piatra de hotar” a lui Constantin Brâncuşi a fost ultima dintr-o serie de aproape o viaţă întreagă care a dezvoltat „Sărutul” spre o abstractizare tot mai mare. Poate fi, de asemenea, singura sa sculptură cu o semnificaţie politică evidentă, creată în 1945, când Uniunea Sovietică a smuls teritoriu din patria sa, România. Văzută ca un mesaj de pace, cu aceste cupluri întrepătrunse intim, cu ochii şi buzele încrucişate, ar putea, de asemenea, să întruchipeze o provocare la adresa graniţelor impuse – o dorinţă de uniune inseparabilă.

Această lucrare de la Centrul Pompidou din Paris este acum expusă în cadrul primei expoziţii majore a lui Brâncuşi în ţara sa natală după mai bine de 50 de ani: „Brâncuşi: Surse româneşti şi perspective universale”, la Muzeul Naţional de Artă Timişoara (MNART) din vestul României.

Concepută de Fundația Art Encounters – ca parte de final al programului Timișoara Capitală Culturală 2023 – expoziția este o întoarcere simbolică acasă. Ea atacă ceea ce curatorul său, Doina Lemny, descrie ca fiind mituri despre pionierul modernistului, care rareori a dezvăluit sursele artei sale. Deşi Brâncuşi a trăit la Paris din 1904 până la moartea sa în 1957, devenind cetăţean francez la 76 de ani şi lăsând colecţia sa statului francez, legăturile sale cu România, susţine Lemny, nu au fost niciodată tăiate.

Muzeele româneşti au furnizat operele timpurii ale artistului. Dar multe dintre împrumuturi, de la Pompidou, Guggenheim din Veneţia şi Tate din Londra, nu au mai fost văzute aici niciodată, semnalizând o schimbare importantă într-o ţară încă marcată de dictatura lui Ceauşescu. MNART, în Palatul baroc din Timişoara (oraşul leagăn al Revoluţiei din 1989), a primit statutul de muzeu naţional în 2020. De atunci, un grant de 2,5 milioane de euro acordat de Consiliul Judeţean l-a transformat într-unul din numărul tot mai mare de muzee din ţară orientate spre împrumuturi internaţionale de mare valoare. Muzeul de Artă Recentă (MARe) din Bucureşti, construit special pentru acest scop – la o scurtă plimbare de fostul conac al familiei Ceauşescu – a fost înfiinţat în 2018 ca primul muzeu privat din România şi a găzduit recent 46 de capodopere de la Muzeul Picasso din Paris. Acestea au fost expuse în mod uimitor în cadrul expoziţiei „Efectul Picasso”, alături de 65 de lucrări de artă românească inspirate sau provocate de acestea începând cu anii 1960.

La Timişoara, scrie Financial Times, drumul lui Brâncuşi spre abstracţie este trasat în peste 100 de lucrări, care includ rafinatele bronzuri „Muza adormită” (1910) şi „Danaide” (1918). Există fotografii rare ale artistului (împrumutate de colecţionarul David Grob), cum ar fi „Autoportret cu câinele său Polaire în faţa atelierului” (circa 1924). În timp ce Brâncuşi şi-a păstrat atelierul în Montparnasse timp de cinci decenii – prietenii săi parizieni precum Marcel Duchamp şi Erik Satie – lucrările sale au fost expuse şi în rândul unei avangarde apreciative din România.

„Ecorşeul” (1902), un debut realizat în ghips colorat ca suport didactic anatomic, i-a uimit pe compatrioţi prin puterea sa expresivă. A fost o dovadă a pregătirii clasice a lui Brâncuşi pentru cei care îl confundau cu geniul brut al unui ţăran din Carpaţi. Născut în 1876 în satul Hobiţa, la poalele munţilor împăduriţi, a studiat arte şi meserii la Craiova şi a fost ucenic sculptor în lemn la Viena, înainte de a absolvi Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti.

Disputele persistente cu privire la sursele artei lui Brâncuşi – subliniind sau minimalizând motivele româneşti – par astăzi curioase, ca şi cum inspiraţia din arta populară ar putea să-i diminueze universalitatea. „El nu este un sculptor român”, a afirmat cândva criticul Sidney Geist. „El este internaţional”. Cu siguranţă, în sfârşit, el poate fi ambele. Tăind prin aceste dezbateri se află pledoaria lui Brâncuşi pentru propriile sale sculpturi: „Nu căutaţi … mistere. Eu vă ofer bucurie pură. Priviţi-le până le vedeţi”.