Falsa alegere a confruntării fie cu Rusia, fie cu China – analiză FT

Analiză THE FINANCIAL TIMES, preluată de Rador:

Imaginează-ți că ești conducătorul uneia dintre numeroasele țări prinse la mijloc între SUA și China. Să presupunem că se cheamă Ambivalia și că e situată în Asia de Sud-Est. De comerț cu China ai avea nevoie, dar Beijingul te tratează cu aroganță. De la America ai vrea securitate și tehnologie, dar nu ai încredere în Occident. Până și sistemul politic al țării tale e dificil de plasat cu exactitate pe spectrul dintre liberalism și autocrație. În consecință, politica ta externă se va dezvolta de la sine: eviți să alegi între cele două superputeri până când nu vei mai avea încotro. Sau până când devine limpede care cal e mai puternic.

Cum ar privi o astfel de țară sprijinul Americii pentru Ucraina? În primul rând, prin filtrul prejudecăților lumii non-aliniate. Te-ai întreba dacă SUA ar fi la fel de serviabile și cu o țară non-albă. Te-ai întreba unde era această preocupare pentru suveranitate acum 20 de ani, în Irak. Sancțiunile le-ai fenta ori le-ai ignora. Și totuși, voi în Ambivalia sunteți oameni pragmatici. În cele din urmă, după toate divagațiile, următoarele realități vor deveni imposibil de ignorat: SUA sunt dispuse să-și sărăcească propriul arsenal pentru a înzestra o țară față de care nu are nici un fel de obligație formală de a o apăra. Procedând astfel, poate ține ocupată o putere militară de gabaritul Rusiei mai bine de un an. NATO, condusă de SUA, e acum mai mare decât era înainte de război. Țările europene au admis că Washingtonul avusese dreptate să le preseze în ultimele decenii pentru a-și mări bugetele militare. Importanța Americii în calitate de exportator de energie a crescut, în condițiile în care aceiași aliați se vindecă acum de dependența de combustibilii fosili ai Rusiei.

Acum, dragă conducătorule, care ți se pare calul mai puternic?

Sprijinind Ucraina, America nu se limitează doar la a proceda corect. Își consolidează concomitent poziția pe termen lung în Asia. Straniu este că atât de mulți conservatori americani nu sunt capabili să priceapă acest lucru. Până și aceia care vor să ajute Ucraina susțin că există această falsă alegere: ori înfrunți Rusia, ori înfrunți amenințarea „reală” a Chinei. Printre ei se numără foști demnitari din sfera apărării (Elbridge Colby) și cel care are șanse plauzibile de a deveni al 47-lea președinte (Ron DeSantis).

Da, sprijinirea Ucrainei presupune costuri care te îngrădesc. O armă trimisă pe front este o armă care nu mai poate fi folosită în altă parte. Dar arsenalele pot fi refăcute în timp. Ceea ce este mai dificil de construit este influența percepută a Americii în acea regiune pe care moda ne impune acum s-o numim „Indo-Pacific”.

Războiul din Ucraina este practic o expoziție a avantajelor conferite de patronajul SUA, deschisă deja de 14 luni. Voința fermă a Americii, competența serviciilor ei secrete, puterea echipamentelor ei și profunzimea alianțelor sale sunt expuse acum mai clar decât au fost în ultimii ani. Până și țărilor care ignoră dimensiunea morală în chestiunea Ucrainei nu le poate scăpa din vedere amploarea resurselor de care dispun SUA. Dacă nu ar fi existat acest război, ultima impresie semnificativă lăsată de America lumii ar fi fost fiascoul retragerii din Afganistan.

Suprapusă competiției materiale dintre SUA și China, regăsim confruntarea ideologică. Și aici războiul a îmbunătățit poziția Americii. Nimic n-a făcut mai mult pentru a discredita ideea că dictatorii beneficiază de un machiavelism instinctiv – unul care occidentalilor cu capul în nori le lipsește – decât calculele eronate pe care și le-a făcut Rusia în privința Ucrainei. Nimic n-a făcut mai mult pentru a stăvili avântul pe care-l prinsese autocrația înainte de 2022, când se prefigura ca un val implacabil al viitorului.

Imaginați-vă ce consecințe ar fi existat pentru SUA în Asia dacă ultimul an s-ar fi petrecut altfel. Dacă Ucraina (pe care SUA o recunosc ca stat) ar fi fost lăsată să cadă, ce preț ar fi plătit Taiwanul (pe care SUA nu-l recunosc ca stat)? Cât de în siguranță s-ar fi simțit acum aliații Americii, inclusiv cei legați prin alianțe formale de ea? De ce n-am arhiva sfârșitul Ucrainei suverane alături de crahul financiar din 2008 și de fiascoul din Irak drept probe ale unui secol perdant pentru liberalism?

Oricine poate privi la China, poate constata că e mai populată decât Rusia și poate proclama că ea reprezintă problema reală. Dar aici e vorba mai puțin de analiză și mai degrabă de aritmetică. Întrebarea este cum să gestionezi o rivalitate cu China. Acest duel nu ține exclusiv, și nici măcar în principal, de ce-și pot face una alteia cele două superputeri. Ține de cât de eficient curtează ele țări terțe. Atracția Americii – receptată la nivel de interes propriu, dacă nu cu inima – e cu siguranță mai puternică decât înainte de război. A ignora această izbândă și a te apuca în schimb să socotești nervos inventarul de muniție al Pentagonului denotă o anumită lipsă de viziune.

Eu cred că una dintre probleme este aceea că unii de la Washington – și nu numai dintre cei de dreapta – au sperat dintotdeauna că vor putea dezlipi Rusia de China. Există amintiri din vremea războiului rece, când se însămânța discordia între ele. Dar, dacă se vor despărți, e improbabil s-o facă din cauza unei instigări externe. Ruptura sino-sovietică a apărut cu mai bine de un deceniu înainte ca Richard Nixon să viziteze China. A fost vorba despre o schismă dogmatică între marxiști, urmată de un diferend mai degrabă pragmatic privind statutul Indiei de prieten ori adversar. E posibil ca acea ruptură să se repete. O alianță a naționaliștilor e un concept bizar. Până atunci însă, a-l înfrunta pe unul înseamnă a-l înfrunta și pe celălalt. (Articol de Janan Ganesh / Traducere: Andrei Suba)