“Femeie după gratii în România” – o mărturie din infernul concentraționar comunist

Într-un recent articol publicat de G4Media făceam cronica unei cărți apărute în Franța, scrisă de jurnalista Sonia Devillers, care povestește istoria răscumpărării familiei ei evreiești din România, ca parte a unei afaceri pe scară largă prin care statul comunist a schimbat cetățenii său evrei, inițial contra animale de prăsilă, iar ulterior i-a vândut pe devize liber convertibile.

Autoarea, care a consultat dosarele bunicilor ei din arhiva CNSAS, a descoperit acolo tranzacțiile ce au dus la aprobarea emigrării familiei ei în 1961. Cu această ocazie a văzut acolo numele a două surori care au emigrat în același an, în cadrul aceleiași operațiuni de comerț cu ființe umane: Annie și Nora Samuelli.

Sonia, născută la Paris în 1975, a vorbit cu bunica ei, Gabriela Deleanu, care i-a povestit că imediat după cel de-al doilea război mondial luase lecții de engleză cu cele două surori, care la acea vreme lucrau ca secretare la departamentele de presă ale legațiilor Marii Britanii și respectiv Statelor Unite.

Gabriela, care era profesoară la Conservator, a fost exclusă în timpul valului antisemit din anii 1958 – 1959 din Partidul Comunist, în care se înscrisese după război împreună cu soțul ei, Harry. Una dintre acuzații era spionaj în favoarea Marii Britanii și Statelor Unite. Originea (absurdă) a acestei acuzații a fost explicată de Gabriela tocmai prin lecțiile de engleză luate cu cele două surori, arestate în 1949 și condamnate la lungi termene de închisoare pentru trădare și spionaj. În cursul unor discuții cu cele două surori, Gabriela ar fi povestit de o grevă la întreprinderea la care lucra în acei ani soțul ei ca inginer și la care Harry acționase în calitate de mediator. Gabriela a dedus că această informație provenea din interogatoriile la care fuseseră supuse cele două surori.

Atunci mi-am adus aminte că în 2001 am intervievat-o la Paris pentru un documentar BBC România pe Annie Samuelli, care avea 91 de ani. Un prilej nimerit de a vorbi despre cartea ei de amintiri “Woman Behind Bars in Romania” (Editura Frank Cass, 1997), tradusă în România “Gratii despărțitoare” (Fundația Culturală Memoria, 2001).

Annie Samuelli a fost arestată pe 24 iulie 1949 împreună cu sora ei Nora, în cadrul unei razii de proporții într-un moment de consolidare a puterii comuniștilor în România. După nouă luni de anchetă, adeseori sub tortură, Annie a fost condamnată la 20 de ani închisoare, în timp ce Nora a primit 15 ani. Au fost închise la Jilava, Mislea (fostă mănăstire desființată de comuniști), Miercurea Ciuc și Timișoara, fiind eliberate în iunie 1961, după 11 ani și 340 de zile de detenție.

În cartea ei, Annie descrie experiența abominabilă la care a fost supusă în cei aproape 12 ani de privare de libertate în universul concentraționar comunist. “Persecuția era îndreptată deopotrivă măsură împotriva aristocrației și burgheziei, presupusele ținte ale luptei de clasă, cât și împotriva oricărei persoane, indiferent de origine, care în mod conștient sau nu exprima critici sau cea mai măruntă opoziție față de regim. De pildă soți sau soții, părinți sau copii erau incriminați post factum și întregi familii mergeau la pușcării pentru care nu denunțaseră sau găzduiseră fugari de justiției pentru delicte politice sau pentru încălcarea atot-cuprinzătoarei legislații comuniste”, explică Annie Samuelli în prefața cărții sale.

Această explicație este esențială, pentru că pe parcursul capitolelor, dedicate mai degrabă unor co-deținute, devine clară ținta regimului comunist. Multe dintre femeile deținute erau țărănci, care se opuseseră colectivizării sau ascunseseră fugari, în unele cazuri întrând în relații sentimentale cu aceștia, unele dintre ele neștiind că respectivii erau urmăriți de Securitate.

Annie Samuelli descrie restricțiile draconice impuse de sistemul penitenciar, dintre care cele care impuneau izolarea – interdicția vizitelor din partea rudelor, izolarea informațională, interdicția comunicării – aveau efecte devastatoare asupra moralului deținutelor. Pedepsele, adeseori colective, cât și brutalitatea temnicerilor, proveniți cu precădere din medii modeste și ca atare ușor de îndoctrinat cu ură de clasă, dominau viața de zi cu zi, în condiții materiale mizere, cu hrană, igienă și medicale. Un exemplu este dreptul la mișcare în aer liber, restrâns la 20 de minute pe zi, suspendat adeseori sub cele mai abuzive pretexte.

Așa cum spuneam, cartea se concentrează în majoritate asupra relațiilor interumane dintre deținute, care sunt predominant de solidaritate în condiții dificile, dar nu lipsesc disputele și uneori denunțurile cu consecințe tragice. Tipologiile umane sunt diferite, dar un personaj care rămâne în memorie este Nana Fira, o țărancă taciturnă și profund credincioasă, dispusă să meargă până la sacrificiul suprem prin post, cu o încredere nelimitată în justiția divină.

Autoarea nu menționează religia ei decât în capitolul final, în care descrie cum împreună cu sora ei și alte două deținute evreice au sărbătorit cu multă imaginație și improvizație Paștele evreiesc, care marchează ieșirea din Egipt de sub opresiunea Faraonului, înlocuit după mai bine de 3.000 de ani de regimul comunist. Annie Samuelli nu menționează în cartea ei tratamente antisemite în închisoare, nici din partea deținutelor și nici din partea temnicerilor.

Imaginea descrisă de Annie Samuelli a Gulag-ului românesc este una terifiantă. Lagărele  comuniste din România nu erau neapărat unele de exterminare. Tratamentul deținuților era unul menit să-i țină în viață, la limită, dar să le facă viața insuportabilă, inclusiv din punct de vedere psihologic și nu puțini și-au pierdut mințile în aceste temnițe. Cu alte cuvinte, regimul comunist avea ca scop reducerea opozanților reali sau imaginari la un stadiu cvasi-vegetal în care supraviețuirea biologică să devină unica preocupare.

Cât despre Annie Samuelli, așa cum spuneam am intervievat-o la Paris în 2001, când avea 91 de ani (avea să decedeze în 2003). Provenită dintr-o familie sefardă (tatăl ei venise în România din India), cu studii de drept, cultă, rafinată și cu un subtil simț al umorului, era complet lipsită de orice resentimente la adresa torționarilor ei. Guvernul de la Londra i-a acordat cetățenia britanică după sosirea ei în Occident și în 2001 au fost publicate după 50 de ani documente ale ministerului britanic de externe în care se dezvăluia că diplomați britanici au scos cu valiză diplomatice mai mulți saci cu bijuterii, dintre care trei aparțineau lui Annie Samuelli, încredințați de familie după arestarea ei.

Nora Samuelli a primit și ea cetățenia Statelor Unite, dar cu întârziere, fiind nevoie de adoptarea unei legi speciale de către Congres, atribuindu-se și compensații pentru cei 12 ani de închisoare.

Recomand cu căldură lectura cărții lui Annie Samuelli, o victimă a regimului comunist din România. Astfel de cărți scrise de martori, fără patimă, dar cu empatie și chiar cu simț al umorului, valorează mai mult decât manuale oficiale care nu fac altceva decât să perpetueze ignoranța față de istoria recentă a României.