FINANCIAL TIMES: Epoca Trump ar putea dura 30 de ani, însă mișcarea populistă va avea nevoie de mai mult decât doar succes electoral

Încă de la cele două răsturnări politice gemene din 2016 – votul Regatului Unit pentru Brexit și alegerea lui Donald Trump de către America – analiștii dezbat dacă e vorba doar de o aberație trecătoare sau e începutul unei noi epoci, arată ziarul britanic Financial Times într-o analiză preluată de Rador.

Suntem încă în primele zile. Dar deja pare că istoricii viitorului vor privi evenimentele din 2016 ca pe unele care vor fi marcat începutul unui nou ciclu în istoria internațională. Vestea proastă pentru liberalii neliniștiți este aceea că aceste cicluri pot dura destul de mult – media pare să fie 30 de ani.

În anii trecuți de la „Brexit și Trump” o mișcare populistă globală a prins avânt. Faptul că dl Trump este disprețuit de mare parte a establishment-ului și presei din Occident poate să ascundă parțial acest lucru. Însă președintele american are mulți admiratori, iar unii dintre ei conduc guverne în diverse părți ale globului.

Jair Bolsonaro, noul președinte al Braziliei, cea mai mare țară a Americii Latine, este un admirator declarat al lui Trump. În Orientul Mijlociu, guvernele saudit și israelian îl preferă mai mult pe dl Trump decât pe Barack Obama, predecesorul lui. Fan clubul lui se extinde și în Europa. Guvernele Poloniei și Ungariei sunt mai apropiate ideologic de Casa Albă a lui Trump decât de Comisia Europeană de la Bruxelles. Matteo Salvini, vicepremierul Italiei (și cel mai influent om din țară), îl vede și el pe dl Trump ca pe un model de urmat.

Spectacolul de groază intitulat Brexit a făcut ca și alte câteva partide populiste europene să poarte o campanie pentru părăsirea UE. Însă impulsul anti-establishment care a deschis calea votului pentru Brexit mai este și acum pe o pantă ascendentă în Europa. Și-a găsit modalități de exprimare în diverse forme, de la mișcarea „vestelor galbene” în Franța până la ascensiunea partidului Alternativă pentru Germania, care constituie în prezent opoziția oficială în parlamentul german.

Precedente anterioare indică faptul că, dacă asistăm într-adevăr la zorii unei „epoci populiste”, ea ar putea dura până la 30 de ani. Toate încercările de periodizare istorică sunt ușor artificiale. Însă este posibil să fie identificate două epoci distincte în politica occidentală postbelică, iar ambele au durat, aproximativ, câte 30 de ani. Perioada 1945-1975, cunoscută drept „les trente glorieuses” [„glorioșii 30” – n.trad.] în Franța, e caracterizată de o puternică creștere economică în întreg Occidentul, alături de construcția sistemelor de bunăstare socială și o gestionare keynesiană a cererii – toate derulându-se pe fundalul internațional al războiului rece.

Spre mijlocul anilor ’70 acest model a întâmpinat probleme în lumea anglo-americană, cu Regatul Unit suferind de „stagflație” [stagnare economică și inflație – n.trad.] și cu președintele Jimmy Carter diagnosticând SUA cu o „indispoziție” națională. O nouă epocă (denumită adesea „neoliberală” de către criticii ei) a început cu alegerea lui Margaret Thatcher în 1979 în Regat, urmată un mai târziu de Ronald Reagan în SUA.

Privind în retrospectivă, aceasta a fost parte a unei schimbări pe plan global. În 1978 Deng Xiaoping a ajuns la putere în China și a inițiat o strategie de „reformă [bazată pe piață] și deschidere”. Blocul comunist din Europa a început și el să se fisureze, odată cu constituirea sindicatului Solidaritatea din Polonia în septembrie 1980. Începea deja să se contureze fundația unei economii capitaliste globalizate.

Această „epocă neoliberală” a durat și ea tot circa 30 de ani, până când a fost discreditată de criza financiară global din 2008. La fel ca și în cazul „trente glorieuses”, au fost necesari câțiva ani de incertitudine pentru ca o nouă mișcare ideologică să apară. Iar acest lucru s-a întâmplat în 2016, odată cu alegerea dlui Trump și Brexit.

Dar de ce ar trebui să dureze neapărat ciclurile istoriei moderne cam 30 de ani? O posibilă explicație este aceea că ideologiile de succes și mișcările politice cărora le dau ele naștere trec printr-un ciclu de emulație urmată de supraîncălzire.

În cazul în care noi mișcări ori politicieni capătă o aură de succes, ei vor inspira imitatori peste tot în lume. Senzația de avânt ideologic va crea apoi o cerere ca ideile inițiale aflate la originea mișcării să fie împinse mai departe și mai rapid. Iar acest lucru duce la faza de supraîncălzire a ciclului. Un exemplu de supraîncălzire ideologică este modul în care cererea de reducere a impozitelor și a birocrației din timpul lui Reagan a dus în cele din urmă la dereglementarea excesivă a sectorului financiar, culminând cu criza financiară.

Faptul că partide populiste și naționaliste din întreaga lume îl imită deja pe dl Trump arată că faza de emulație a început deja de o bucată bună de timp. Este acum o practică standard pentru politicieni precum Viktor Orban din Ungaria sau domnii Salvini și Bolsonaro să citeze din manualul Trump – condamnând „globalizarea”, acuzând presa că răspândește știri false, luând în derâdere „corectitudinea politică” și disprețuind organizațiile internaționale care încearcă să rezolve probleme precum schimbarea climei ori reașezarea refugiaților.

Răspândirea rapidă a acestui nou stil politic ar putea fi doar începutul unei noi epoci care va dura decenii. Dar există o singură mare rezervă față de această idee, de care liberalii neliniștiți se pot agăța. Dacă perioada de emulație și intensificare va fi să dureze, mișcarea populistă va mai avea nevoie și de altceva în afară de succes electoral. Ea are nevoie să ofere exemple de rezultate concrete obținute în lumea reală. „Les trente glorieuses” au fost considerați glorioși fiindcă nivelul de trai a crescut vizibil în întregul Occident. Similar, epoca Reagan-Thatcher a fost validată de o reînnoită creștere economică și de victoria în războiul rece.

Din contră, Brexit are mari probleme, iar administrația Trump se împleticește. Cu excepția cazului în care populiștii pot furniza rezultate palpabile, noua lor eră ar putea totuși muri în fașă.

Articol de Gideon Rachman
Traducere: Andrei Suba

Foto: Casa Albă