Financial Times: Tensiunile franco-germane complică o cursă pentru cele mai înalte funcţii în UE

Europa alege un nou lot de preşedinţi ai UE şi nu există nimic asemănător cu simbolurile unei încoronări pentru Franţa şi Germania, pentru a arăta lumii cât de apropiată este relaţia lor – şi cine mai exact se află în partea de sus, se arată într-o amplă analiză a relațiilor franco – germane publicată de cotidianul britanic Financial Times, preluată de Rador.

Atunci când generalul Charles de Gaulle l-a invitat pe Konrad Adenauer la o „Liturghie  pentru pace”, în 1962, aceasta a fost oficiată în Catedrala din Reims, unde regii francezi au fost încoronaţi încă din secolul al VI-lea. Evenimentul a fost o reconciliere istorică, după trei războaie catastrofale, dar De Gaulle a ales totuşi un scaun care era cu mult mai înalt decât cel al cancelarului german. Şase decenii mai târziu, cu puterea economică a Berlinului acum ascendentă, Angela Merkel şi Emmanuel Macron au reînnoit jurămintele legăturii franco-germane în ianuarie, semnând tratatul de la Aachen, într-o sală în care împăraţii romani au organizat cândva ceremonii de încoronare. Dar în locul unui fundal de bolţi medievale, potrivite pentru ambiţia lui Macron, gazdele germane au pus liderii în faţa unui panou alb, acoperit cu litere negre funcţionale. „Asta a spus totul”, spune un oficial de rang înalt, prezent la ceremonie. Merkel, acum în relaţii cu al patrulea preşedinte francez, nu este dornică de o astfel de mare ambiţie.

Episodul este o perspectivă asupra unui dublu act politic asimetric, care, alături de restul conducerii UE, este confiscat de tranziţie. Bruxelles-ul se află într-o luptă pentru succesiune, iar relaţia franco-germană, cândva forţa diriguitoare a proiectului european, îşi arată tensiunile. La summit-ul de la Bruxelles, de săptămâna viitoare, UE ar trebui să înceapă să numească noi preşedinţi pentru principalele sale instituţii – Comisia Europeană, Consiliul European, Banca Centrală Europeană şi Parlamentul European. Este o şansă pentru cei doi parteneri de vârf să modeleze rezultatul. Cu toate acestea, mai degrabă decât să se grăbească spre Berlin pentru a încheia o înţelegere, Macron îi provoacă în mod deschis pe cancelarul veteran şi pe aliaţii săi de centru-dreapta din Partidul Popular European. În special îl are în vedere pe Manfred Weber, candidatul principal al PPE şi alegerea oficială a doamnei Merkel, pentru Comisie.

Scopul lui Macron este însă mai larg: „să reechilibreze Europa”, prin alianţe cu progresiştii şi liberalii, pentru a pune capăt „obiceiurilor hegemonice”, cum le numesc  înalţii oficiali francezi, ale PPE-ului dominat de Berlin. Perturbatorul-şef al Franţei îşi îndreaptă energia spre reţelele politice care au sprijinit două decenii de dominaţie germană la Bruxelles.

„Până la Aachen, [Franţa şi Germania] au fost parteneri”, declară Claire Demesmay, de la Consiliul German pentru Relaţii Externe. „După aceea, au devenit competitori, deoarece a început campania electorală pentru alegerile europene”. Cu o subestimare caracteristică, Merkel a recunoscut pentru ziarul Süddeutsche Zeitung că cei doi lideri au „diferenţe de mentalitate”, precum şi „diferenţe în modul în care înţelegem rolurile noastre”. Un aliat al cancelarului şi-a exprimat mai exact punctul de vedere despre Macron: „Este vorba numai despre el, el, el”.

Tensiunea a denaturat ceea ce a rămas din aşa-numitul „Schicksalsgemeinschaft” german – ataşamentul faţă de un destin comun. Alianţa rămâne ceea ce cercetătorii numesc relaţia bilaterală cea mai instituţionalizată din lume. Dar în ultimele luni, unele reguli nescrise – evitarea surprizelor, coordonarea poziţiilor înainte de luarea unor decizii importante, nevoia de a păstra confidenţialitatea privată – au fost măturate de o explozie de vigoare galică. „Sub Macron, Franţa se întoarce. Acest lucru a deranjat lucrurile într-o oarecare măsură în Germania”, spune Pascale Joannin, care conduce Fundaţia Robert Schuman. „Asta s-a întâmplat într-un moment în care [Merkel] era pusă la colţ din punct de vedere politic şi în ultima parte a carierei sale. Ea se îndreaptă spre ieşire. Macron abia a intrat”.

Cursa pentru funcţii: Comisia Europeană

Pe prima poziţie se află Manfred Weber, un europarlamentar bavarez, care a condus recenta campanie electorală europeană pentru PPE, de centru-dreapta. Frans Timmermans de la socialişti şi Margrethe Vestager de la liberali se află, de asemenea, în cursă. Dar liderii UE pot să nominalizeze unul al lor: diplomaţii speculează că ar putea fi Mark Rutte şi Leo Varadkar, premierii olandez şi irlandez.

Întrebarea este acum dacă fisura fricţiunilor franco-germane este preludiul unei înţelegeri asupra conducerii viitoare a UE, sau semnul a cât de lung şi de sângeros ar putea deveni procesul de selecţie. „Macron vrea să fie omul care rezolvă totul, în cele din urmă”, spune o figură superioară implicată în negocierile de top. „Dar face el asta cu germanii sau împotriva lor?” Problemele franco-germane sunt uşor de exagerat. Diferenţele fundamentale de interes – şi voinţa de a le depăşi – sunt ceea ce a dat alianţei puterea sa istorică.

Chimia personală între lideri nu este esenţială. Iar ideea că perechea dictează politica UE – sau îi aleg conducerea – este de asemenea depăşită. De când Jacques Delors a fost numit în funcţia de preşedinte al Comisiei, în 1984, Parisul şi Berlinul au convenit asupra unui candidat, într-un stadiu incipient, şi i-au asigurat funcţia. De la sfârşitul Războiului Rece, axa Paris-Berlin a cunoscut o schimbare profundă. În cadrul unei UE extinse, puterea economică a unei Germanii reunite a eclipsat influenţa politică şi militară a Franţei, un dezechilibru evident în timpul crizei financiare. Cu toate acestea, după cum a scris fostul diplomat britanic Stephen Wall, „mulţi francezi mai cred că în tandemul franco-german, Franţa continuă să conducă şi Germania să pedaleze”.

Cursa pentru funcţii: BCE

Liderii naţionali au promis să îl aleagă pe succesorul lui Mario Draghi la banca centrală numai pe baza meritelor. Dar alegerea este un element important al pachetului global de funcţii UE. Numele în discuţie îi includ pe Jens Weidmann din Germania şi pe Benoit Coeuré şi François Villeroy de Galhau din Franţa. Erkki Liikanen şi Olli Rehn – fostul şi actualul guvernator al băncii centrale finlandeze – sunt consideraţi candidaţi de compromis. Berlinul îi vede pe omologii francezi ca fiind „obsedaţi să fie la acelaşi nivel”.

Pentru fostul preşedinte Nicolas Sarkozy, asta adesea s-a definit în intervenţiile sale  energice numind deciziile dnei Merkel ca fiind franco-germane; pentru succesorul său, François Hollande, a însemnat, de regulă, încercări inutile de a construi alianţe alternative în UE, pentru a depăşi Berlinul la austeritate. După alegerea sa în 2017, miza lui Macron a fost acela de a repara Franţa – mai ales printr-o anumită fidelitate fiscală – şi, în schimb, a câştiga încrederea dnei Merkel pentru a repara Europa. Ca şi predecesorii săi, el ştia că un acord între Berlin şi Paris este esenţial pentru avansarea proiectului european. Spre deosebire de ei, cu toate acestea, el s-a împotmolit de ideile sale ambiţioase.

Însă iniţiativele – în special în discursul său de la Sorbona din acel an şi într-un comentariu ulterior, care subliniază o „Renaştere europeană” – păreau a cădea pe un teren gol. Doamna Merkel a acuzat recent ciclurile electorale „nesincronizate” ale Franţei şi Germaniei, pentru răspunsul lent: la fel cum Macron a ţinut discursul de la Sorbona, Berlinul a fost preocupat de consecinţele alegerilor din 2017, în care ambele partide principale – Uniunea Creştin Democrată şi Democrat Socialii – au avut cele mai proaste rezultate de după cel de-al doilea Război Mondial.

Cursa pentru funcţii: Consiliul European

Preşedintele Consiliului prezidează reuniunile la nivel înalt ale UE şi mediază acordurile. Tipic pentru un politician aflat la masa de consiliu, printre concurenţi se numără liberali precum Charles Michel din Belgia şi Xavier Bettel din Luxemburg, socialişti precum António Costa din Portugalia şi Klaus Iohannis, preşedintele român şi membru al PPE. Angela Merkel neagă orice interes. Foşti premieri, cum ar fi Helle Thorning-Schmidt din Danemarca, ar putea fi prezentă în discuţii.

Atunci când răspunsul dnei Merkel a venit, în cele din urmă, s-a lovit de ambiţiile dlui Macron. Mai rău, răspunsul la apelul său lui pentru o renaştere europeană – într-un comentariu al liderului CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer, în Die Welt – părea calculat pentru a-l pune în dificultate pe Macron. Ea a cerut Franţei să îşi cedeze locul din Consiliului de Securitate al ONU către UE, avertizând asupra „centralismului european”. Dna Demesmay a spus: „Acest articol a fost văzut ca un adevărat afront la Paris”.

Confruntându-se cu alegeri la orizont şi critici acasă în legătură cu eforturile sale fără roade de a cruta Berlinul, Macron şi-a schimbat abordarea la începutul acestui an. Prioritatea lui a devenit accentuarea diferenţelor sale faţă de Merkel, mai degrabă decât atenuarea lor. Pentru preşedintele francez, Merkel este mai presus de toate un lider al PPE, familia conservatoare pe care formaţiunea sa La République en Marche a criticat-o în campania electorală din mai.

În aprilie, Macron a ridicat din sprâncene în Germania, spunând că ţara „pare să se afle la sfârşitul unui model de creştere” care „a profitat foarte mult de dezechilibrele din zona euro”. Disputele franco-germane au izbucnit într-un mod care ar fi fost neobişnuit anterior, dacă nu chiar de neconceput: privind acordarea pentru Regatul Unit a unei extensii pentru Brexit; privind lansarea de negocieri comerciale ale UE cu SUA, pe care Macron le-a respins din cauza retragerii preşedintelui Donald Trump a acordului privind clima de la Paris; privind un plan francez pentru un buget substanţial comun al eurozonei; privind restricţiile germane legate de exportul de arme produse în comun, către Orientul Mijlociu; şi, în final, privind candidatura lui Weber pentru Comisie.

Începând din primăvară, Macron pare să fi avut mai multe întâlniri speciale pentru a discuta despre Europa cu premierul socialist spaniol Pedro Sanchez decât cu Merkel. „În doi ani, Macron nu a avut niciun răspuns de la Angela Merkel, aşa că nu a fost mulţumit şi a decis să restabilească un echilibru de putere şi să facă alianţe”, spune Édouard Husson, istoric care conduce Institutul Franco-German pentru Studii Europene la Univesritatea Cergy- Pontoise de lângă Paris. Gândirea franco-germană vor fi deasupra funcţiilor. Negociatorii compară runda din 2019 de negociere cu un sistem „supradeterminat” al ecuaţiilor matematice. Există mai mulţi factori care trebuiesc abordaţi, echilibrul geografic, genul, apartenenţa la partid, competenţa, mândria naţională, decât funcţiile care trebuiesc ocupate. „Nu există o soluţie curată”, spune un oficial de rang înalt al UE.

Numirea unui preşedinte al Comisiei este un proces complex, care necesită o majoritate calificată a liderilor naţionali ai UE – care nominalizează un candidat – şi o majoritate în Parlamentul European, pentru a le aproba. Franţa şi Germania nu-şi pot impune voinţa, dar drept cele mai mari două state membre, ideea ca ele să fie depăşite la vot este de neconceput.

Oficialii UE consideră Comisia ca fiind prima şi cea mai importantă piesă a jocului funcţiilor, cu poziţii aferente numite pentru a echilibra interesele respective. Se adaugă la complexitatea de la Bruxelles două evoluţii politice suplimentare. După ani de zile în care s-au bazat pe intermediari, marile capitale ale UE au o abordare mai directă. Cetăţenii francezi se luptă cu germanii şi olandezii pentru primele locuri în Comisie şi la BCE. Politica UE a devenit prea importantă pentru a o conduce de pe locuri secundare.

În al doilea rând, ceea ce descrie Macron ca „mentalitatea de clan” a partidelor paneuropene devine din ce în ce mai răspândită, nu doar în Parlament, ci şi printre liderii UE. Disciplina şi coordonarea care au dat PPE de centru-dreapta o astfel de preeminenţă în treburile UE sunt copiate de liberalii şi socialiştii care încearcă să-i învingă. Ambii factori îi împing pe  Macron şi pe Merkel într-o confruntare directă. Dacă Weber este exclus, Berlinul va clarifica faptul că niciun candidat francez – precum Michel Barnier pentru Comisie sau Benoît Cœuré sau François Villeroy de Galhau pentru BCE – nu are nicio speranţă. Un oficial implicat în discuţii a comparat asta cu „distrugere asigurată reciproc”.

Macron a fost cât pe ce să apese pe trăgaci la o cină a liderilor UE, luna trecută, făcând atacuri fine, deghizate, la adresa lui Weber, pentru că nu are experienţă executivă. Dar în paralel cu evenimentul, el a fost convins să evite lovitura de graţie, pentru a nu atinge candidaţii alternativi. Asta a permis numelor aprobate de Macron – candidatul socialist Frans Timmermans şi liberala Margrethe Vestager – să supravieţuiască.

O rezolvare înainte de summitul din 20 iunie pare puţin probabilă. Nicio parte nu a făcut o primă mişcare decisivă; ba chiar toate părţile sunt mai întărite pe poziţii. PPE, care a pierdut locuri în alegerile europene din mai, dar a ieşit totuşi drept cel mai mare partid, pretinde premiul pentru Comisie şi ameninţă cu veto pentru toate alternativele. La provocarea Parisului, sprijinul dnei Merkel pentru Weber s-a dovedit a fi mai puternic. „Nu este obligată să acţioneze, ea îl susţine cu adevărat pe Weber şi întreaga maşinărie PPE”, spune un ambasador al UE la Bruxelles.

O opţiune de a debloca impasul este ca progresiştii lui Macron să preia Comisia, pentru prima dată din anii 1990, în timp ce Berlinului să i se acorde alte funcţii – inclusiv postul BCE, preţios pentru Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank. Unele elemente ale unei înţelegeri nu sunt îndepărtate. Parisul şi Berlinul o văd pe dna Vestager, liberala daneză, ca pe un compromis viabil. Se vorbeşte în cadrul PPE că Weber ar fi deschis pentru un post proeminent în calitate de deputat. Echipa lui Macron spune celorlalte capitale că ei nu au niciun interes la BCE pentru un francez şi nu îl exclus pe Weidmann.

Cu toate acestea, unii diplomaţi nu sunt convinşi, suspectând Parisul de un joc dublu care se bazează pe urlete de indignare din partea statelor membre din sud, care îl blochează pe Weidmann. „Nimeni nu ştie ce doreşte Macron, pentru că îi spune fiecăruia altceva”, spune o persoană din UE care a vorbit cu preşedintele. Unul dintre oficialii germani de rang înalt nu este deloc convins că Merkel va opta total pentru slujba BCE. „Evident, ar fi bine să fie Weidmann – dar Merkel nu are nevoie de asta chiar acum”, spune el. „Preţul politic pe care ar trebui să îl plătească pentru Weidmann este prea mare”.

O bază alternativă pentru compromis este ca Germania şi PPE să păstreze Comisia, în timp ce aliaţii politici ai lui Macron să ocupe alte posturi, iar un francez se întoarce la BCE. Unii negociatori suspectează că Macron ar fi mulţumit cu funcţia la BCE, dar Palatul Elysée a spus Berlinului că nu ar fi suficient ca să contrabalanseze pierderea Comisiei. De asemenea, Macron poate că a mers deja prea departe în public, pentru a se înclina în faţa unei preşedinţii a lui Weber. Numele de personalităţi ale PPE, cum ar fi Leo Varadkar, premierul irlandez, şi Alex Stubb, fostul premier finlandez, circulă ca alternative.

Un diplomat de rang înalt al UE a avertizat că este prea devreme pentru a nu menţiona cancelarul. „Jocul abia urmează să înceapă, dar ştim cum se va termina”, spune el, parafrazându-l pe fotbalistul englez Gary Lineker. „Urmăreşti mingea pentru 90 de minute şi apoi germanii câştigă cu ultima lovitură”. Ultimul compromis franco-german ar fi, bineînţeles, acela de a o numi pe Merkel în calitate de preşedinte al Consiliului European. Dar negările ei sunt categorice. „Nein, nein, nein”, spune ea, citată de un aliat. Motivul? Împreunându-şi mâinile, Merkel a întrebat dacă s-ar putea aştepta cu adevărat ca ea să joace rolul de mediator în calitate de preşedinte al Consiliului European, grăbindu-se spre Paris, pentru a pleda pe lângă Macron.

Autor: Alex Baker, de la Brussels, Victor Mallet, de la Paris, Guy Chazan, de la Beriln / Traducerea: Cristina Zaharia / Rador