Foreign Policy: Competiția între marile puteri e o rețetă pentru dezastru

„America s-a întors” proclama strident presa după discursul președintelui Joe Biden de la Conferința de Securitate de la Munchen din februarie, o cuvântare în mod evident concepută pentru a trage linie după președinția lui Donald Trump și pentru a marca un nou început în relațiile transatlantice. „Nu privim înapoi”, a promis Biden. „Privim înainte, împreună.” Și totuși, un segment important al politicii externe a administrației Trump pare că a rămas valabil: competiția între marile puteri. „Trebuie să ne pregătim împreună pentru o competiție strategică pe termen lung”, i-a transmis Biden auditoriului la conferință, adăugând că „competiția cu China va fi dură”.

Din nefericire, deși această competiție între marile puteri e termenul la modă la Washington de câțiva ani, el rămâne frustrant de slab definit. De fapt, cei mai mulți comentatori sar fix peste marile întrebări (De ce concurăm? Pentru ce concurăm?) și trec direct la argumentații despre cum putem învinge. Cum răspunsurile posibile la aceste întrebări variază de la unele perfect rezonabile (exemplu: statele occidentale ar trebui să se angajeze într-o apărare colectivă a democrației liberale) până la cele periculoase sau de-a dreptul fanteziste (exemplu: SUA ar trebui să provoace colapsul regimului din China), e o chestiune pe care nu ne putem permite s-o ignorăm.

Se pare că încă o dată – exact cum a făcut-o în cursul războiului global contra terorismului de la mijlocul anilor 2000 sau când prezenta SUA drept țară indispensabilă, în anii ’90 – comunitatea strategică de la Washington se reorientează spre un model nou și prost teoretizat al lumii și al locului Americii în cadrul ei. Dar tocmai pentru că este atât de prost definită, competiția între marile puteri, în calitate de strategie – adică o competiție de dragul competiției -, are și potențialul de fi extrem de periculoasă.

Conceptul de competiție a marilor puteri a intrat atât de recent în vocabularul Washingtonului încât un om intrat în comă cu numai cinci ani în urmă ar putea să nu știe despre ce vorba când ar auzi sintagma. Chiar dacă Strategia Militară Națională din 2015 a administrației Obama avertiza că unele țări „încearcă să revizuiască aspecte esențiale ale ordinii internaționale”, termenul în sine a intrat în circulația generală abia în era Trump. Secretarul apărării de la acea dată, James Mattis, a declarat în iunie 2017 că o „revenire la competiția marilor puteri […] plasează ordinea mondială sub asediu”, în vreme ce Strategia de Securitate Națională publicată ulterior în același an observa că „după ce a fost neglijată în calitate de fenomen al secolului anterior, competiția între marile puteri a revenit”. De atunci ideea s-a răspândit accelerat.

Ca descriere, competiția marilor puteri e corectă; competiția dintre marile puteri e o trăsătură definitorie a mediului internațional. Indiferent că vorbim de rivalitățile imperiilor de secol 16, de goana imperialistă după colonii din Africa sau de lupta dintre blocurile capitalist și comunist din vremea războiului rece, statele au manevrat dintotdeauna pentru a câștiga putere și influență. Dar ideea că ar fi ceva nou – sau că a revenit, ca și cum istoria s-ar răzbuna – e absurdă. După cum s-a exprimat recent profesorul Daniel Nexon de la Universitatea Georgetown, „competiția între marile puteri nu se poate întoarce, pentru că de fapt nu a dispărut niciodată”.

În schimb, „revenirea competiției marilor puteri” este în esență o cale mai facilă de a admite că SUA se află într-un declin relativ. Momentul unipolar – cele trei decenii de dominație globală a SUA începute cu colapsul URSS – se încheie. În termenii științelor politice, alte state încep să contrabalanseze puterea Americii. Într-un limbaj mai profan, acest lucru înseamnă că, deoarece SUA sunt într-un declin relativ, alte state sunt din ce în ce mai dispuse să se implice în chestiuni pe care în anii ’90 le-ar fi evitat, indiferent că vorbim de intervenția rusă în Siria, de revendicările chineze în Marea Chinei de Sud sau de ocolirea de către Europa a sancțiunilor legiferate de SUA. Irving Kristol, considerat nașul neo-conservatorismului, observa cândva că un conservator nu este decât un liberal care a fost lovit în cap de realitate; unele dintre cele mai stridente voci care proclamă o eră a competiției între marile puteri nu sunt decât internaționaliști liberali care au fost loviți în cap de realitatea politicii de forță.

Dar dacă numai atât ar fi fost la mijloc, dezbaterea din jurul competiției marilor puteri ar fi fost mult mai puțin problematică. Cercetătorii și analiștii și-ar ajusta modelele mentale pentru o lume mai competitivă și și-ar vedea mai departe de viață. În schimb, cercurile de politică externă de la Washington sunt tot mai obsedate de ideea că SUA trebuie să se angajeze într-o competiție cu China, Rusia și alte state.

Competiția marilor puteri e prezentată mai puțin ca o realitate a vieții și mai degrabă ca o strategie în sine și de sine stătătoare. Sigur, există autori care propun un potențial final al competiției marilor puteri, cum au făcut Hal Brands și Zack Cooper într-un articol recent din Foreign Policy în care argumentau că o competiție între SUA și China nu se va domoli decât odată cu colapsul regimului de la Beijing. Dar ei tot nu au argumentat clar de ce ar trebui noi să ne implicăm într-o luptă existențială de tip război rece cu China, în loc să adoptăm o abordare mai calibrată precum coexistența competitivă.

E un exemplu excelent privind dezbaterea despre competiția marilor puteri luată ca un tot. În calitate de mare strategie – ceea ce profesorul John Lewis Gaddis de la Universitatea Yale descria cândva drept „relația calculată dintre mijloace și marile finalități” – competiția marilor puteri lasă foarte mult de dorit. Pentru început, nu e clar dacă însăși competiția e un mijloc sau un obiectiv.

Strategia de Securitate Națională din 2017, de exemplu, descrie lumea ca pe o „arenă a competiției continue”, pentru care SUA trebuie să se pregătească. Indiferent dacă vorbim de infrastructura internă, de ștergerea datoriilor studenților, de repararea instituțiilor democratice sau de creșterea natalității, există acum o gamă largă de priorități politice care sunt înfățișate drept esențiale pentru a putea urma strategia competiției marilor puteri. Ceea ce sugerează că această competiție este un scop în sine. În mod uzual nu se precizează niciodată de ce țara noastră ar fi obligată să se implice într-o astfel de competiție.

Dacă, din contră, competiția e doar un mijloc pentru atingerea unui obiectiv, nu este nicidecum limpede care sunt acele obiective. Rareori îi auzi vorbind despre un țel concret pe cei care fac prozelitism în favoarea strategiei competiției marilor puteri. Să vedem cum e abordat subiectul în cartea publicată recent de fostul consilier pe probleme de securitate națională H.R. McMaster. El începe prin a observa că „după finalul războiului rece America și alte societăți libere și deschise au uitat că trebuie să concureze pentru a-și conserva libertatea, securitatea și prosperitatea”, pentru ca ulterior să argumenteze că statele trebuie să „concureze până la capăt, întrucât e cea mai bună cale de a evita confruntarea”. În mod confuz, el prezintă competiția ca fiind deopotrivă o alternativă la conflict și o luptă maniheistă între bine și rău, în care SUA sunt asediate de adversari din toate părțile.

E ușor să ignori o asemenea retorică pe motiv că e naivă, dar ea comportă și un pericol substanțial. În primul rând, accentul pus pe competiție maschează o întreagă serie de supoziții fundamentale despre sistemul internațional și despre rolul Americii în cadrul lui. Comunitatea decizională de la Washington pare convinsă că ne îndreptăm spre o lume mai periculoasă, una în care SUA trebuie să contraatace pentru a răspunde la percepția agresiunii din partea unor state precum China și Rusia. Deși mai toate textele cuprind o paranteză obligatorie – fără cooperare cu China în privința schimbării climei nu se poate! -, cadrul general este aproape întotdeauna cel al confruntării.

Pentru a fi limpede, comunitatea strategică de la Washington are motive întemeiate pentru a percepe lumea ca fiind una tot mai competitivă. Decalajul dintre SUA și alte țări se reduce din punct de vedere militar; din punct de vedere economic a și dispărut deja, după unele calcule. Iar în ultimii ani s-au înmulțit reacțiile potrivnice ale unor state la unele opțiuni de politică externă ale SUA, de la tentativele Chinei de a revizui dreptul maritim la implicarea agresivă a Rusiei în alegerile altor țări. Competiția marilor puteri e adesea înfățișată drept un conflict de tip „totul sau nimic”, unul în care autocrațiile revizioniste contestă SUA în toate domeniile de activitate. În realitate, China și Rusia sunt deocamdată revizioniste doar selectiv, încercând să modifice statu-quo-ul acolo unde le-o cer interesele, iar în alte părți încearcă să-l mențină.

Riscurile unei abordări de tipul „totul sau nimic” a politicii globale nu pot fi exagerate. După cum se exprima recent Fareed Zakaria: „SUA riscă să irosească realizări obținute cu greu în ultimele patru decenii de dialog cu China, încurajând Beijingul să adopte politici proprii de confruntare și conducând cele mai mari două economii ale lumi spre un conflict imprevizibil de o amploare și întindere necunoscute”. Într-adevăr, dacă se presupune – așa cum o face majoritatea textelor despre competiția marilor puteri – că Rusia și China sunt inamici implacabili ai SUA, hotărâți să distrugă ordinea existentă și să răstoarne hegemonia americană, atunci politici care altfel ar fi de neimaginat sunt deodată demne de a fi luate în calcul.

Concentrarea militară în Europa și Asia ar deveni necesară, chiar dacă mărește riscul unui conflict deschis cu o altă putere nucleară. Decuplarea economică ar părea vitală pentru protecția lanțurilor de aprovizionare, deși cercetările arată că ar presupune costuri extreme pentru firmele și angajații din SUA. De exemplu, un raport recent al Centrului China al Camerei de Comerț Americane estimează că economia americană ar putea pierde creștere de până la 1 trilion de dolari dacă s-ar aplica taxe vamale comerțului cu China în general. Restricțiile turistice sau împotriva studenților chinezi din SUA ar putea costa între 15 și 30 de miliarde de dolari pe an.

Concluzia e simplă: e ușor să ridiculizezi competiția între marile puteri ca pe o sintagmă la modă și fără sens ori pe motiv că elita politicii externe de la Washington a redescoperit că și alte state au voie să aibă un cuvânt de spus în politica mondială. Dar, după cum remarca recent politologul Robert Kagan, cea mai mare întrebare a următoarelor decenii va fi dacă statele pot „să limiteze competiția globală la domeniile economic și politic, și astfel să se cruțe pe ele însele și lumea de ororile următorului mare război, ba chiar și de confruntările încă înspăimântătoare ale unui nou război rece”. În acest context, a urma orbește o strategie a competiției marilor puteri este iresponsabil și denotă o viziune pe termen scurt.

Ultima oară când SUA au adoptat fără a cugeta prea mult un slogan prost gândit deghizat în strategie, ele au ajuns să lupte vreme de două decenii un război global contra terorismului, un conflict din care și acum se zbat să se smulgă și care a avut efecte negative enorme asupra relațiilor externe ale țării și asupra libertăților ei interne. Iar dacă nici conducătorii de astăzi nu vor avea mare grijă, retorica despre competiția marilor puteri ar putea târî SUA într-un conflict chiar și mai costisitor, chiar și mai păgubitor.

Sursa: Foreign Policy / Articol de Emma Ashford (cercetătoare la New American Engagement Initiative din cadrul Scowcroft Center for Strategy and Security al Atlantic Council) / Traducere: Andrei Suba (Rador)