Foreign Policy: SUA și NATO încearcă să tempereze ambițiile lui Putin la Marea Neagră / Războiul din Ucraina a scos la iveală un element vulnerabil în strategia NATO.

Marea Neagră, pentru a împrumuta o cugetare din povestirea „The Jesting of Arlington Stringham”, a produs dintotdeauna mai multă istorie decât poate consuma, iar de la invadarea Ucrainei de către Rusia produce istorie într-un ritm de-a dreptul alarmant, scrie Foreign Policy, citată de Rador.

Marea, învecinată cu trei state NATO și cu alte două prinse în încleștarea celui mai letal război din Europa postbelică, a fost scena unor confruntări militare dramatice, a unui eșec naval usturător al Moscovei și a unor tratative la nivel înalt în cele 14 luni trecute de când Rusia și-a pornit războiului din Ucraina. Controlul asupra Mării Negre e un element esențial al strategiei de război a Rusiei și unul dintre motivele principale pentru care a anexat Crimeea – o peninsulă care „atârnă” de coasta sudică a Ucrainei – în 2014, un rapt teritorial care prevestea actualul conflict sângeros.

Din perspectiva Washingtonului și a aliaților lui din NATO, contracararea influenței rusești la Marea Neagră e esențială pentru a-și putea conserva propria influență la periferia sud-estică a Europei și pentru a menține fluxul crucial de mărfuri dinspre așa-zisul grânar al Europei către piețele vulnerabile din Orientul Mijlociu și Africa. Dar, cu toate acestea, susțin tot mai mulți decidenți occidentali și congresmeni americani, regiunea Mării Negre ocupă de mult prea multă vreme un loc periferic în strategia vestică de contracarare a Rusiei, în loc să constituie un pilon al acesteia. Există acum un curent care ia amploare la Washington, Bruxelles și în capitale regionale și care cere ca Marea Neagră să fie așezată în centrul strategiei NATO.

„A-i permite Rusiei să definească regulile la Marea Neagră ne pune în pericol aliații și interesele, iar regiunea merită să fie vizată de o strategie cuprinzătoare specifică pentru ca Putin să nu poată să obțină un cap de pod acolo”, a declarat pentru Foreign Policy o senatoare democrată influentă, Jeanne Shaheen.

Shaheen și senatorul republican Mitt Romney au depus luna trecută un proiect de lege menit a presa administrația Biden pentru a concepe o strategie referitoare la Marea Neagră și pentru a mări implicarea militară și economică a SUA în regiune. Deputatul republican Mike Turner, președintele influentului Comitet al Serviciilor de Informații al Camerei, și deputatul democrat Bill Keating au depus și ei la Cameră un proiect de lege complementar celui din Senat.

Alți demnitari din sfera militară și diplomați occidentali, dintre care unii au discutat cu Foreign Policy sub condiția anonimatului, afirmă că Marea Neagră se încadrează într-o zonă de confluență a strategiei NATO privind Ucraina și propriul flanc estic cu politicile occidentale vizând flancul sudic și Orientul Mijlociu mai în general. NATO trebuie să repare acestă poziționare neclară, în contextul în care se pregătește pentru o confruntare pe termen lung cu Rusia revanșardă și militaristă, argumentează acești responsabili.

„Vreme îndelungată am avut o breșă din perspectiva securității în ce privește partea nordică a flancului estic [al NATO – n.a.] și partea sudică a flancului estic”, a declarat recent într-un interviu Andrei Muraru, ambasadorul român în SUA. „Întreaga regiune a Mării Negre e vulnerabilă la Rusia.”

Dezbaterea referitoare la cum poate fi îndreptată această poziționare a Mării Negre în cadrul strategiei vestice privind Rusia ia amploare înainte de lansarea unei mult așteptate contraofensive ucrainene de primăvară, care ar putea viza Crimeea, dar și a unui Consiliu NATO crucial care va avea loc în vară la Vilnius, în Lituania.

„Când privești înapoi la ce a spus NATO și ce a făcut ea în Marea Neagră înainte de război, răspunsul este, ei bine, remarcabil de puțin”, a declarat Steve Horrell, fost ofițer superior de informații în marina SUA și actual cercetător la grupul de reflecție Center for European Policy Analysis. „Pur și simplu a zburat mereu sub radar.”

Conceperea unei strategii coerente ar putea fi mai ușor de zis decât de făcut, dată fiind influența exagerată pe care o deține Turcia – aliat din NATO – în regiune, în calitate de paznic al Mării Negre, ținând cont că deține strâmtorile Dardanele și Bosfor, ruta unică și îngustă de acces dinspre Mediterana. Turcia are deja de ani buni o relație defectuoasă și tensionată cu SUA și alți aliați din NATO și privește cu suspiciune și neliniște orice suplimentare a prezenței NATO la Marea Neagră și orice modificare a rolului propriu de paznic al Mării Negre.

Turcia a frânat accederea Finlandei și Suediei în NATO (deși Finlanda a reușit în sfârșit să adere săptămâna aceasta) și și-a consolidat relațiile economice cu Rusia pentru a-și susține economia anemică – chiar în timp ce alte țări vestice vor să strângă lațul sancțiunilor în jurul economiei ruse. Totuși, concomitent, Turcia a contribuit la medierea unui acord crucial privind cerealele, care permite ca mărfurile ucrainene, în special cereale [sic!], să traverseze Marea Neagră în drum spre piețele lumii, și i-a acordat Kievului ajutor militar esențial.

Turcia, folosindu-și atribuțiile legale dobândite în virtutea Convenției de la Montreux din 1936, a închis la scurt timp după invazie strâmtorile dintre Mediterana și Marea Neagră pentru navele din țări care nu au porturi la Marea Neagră. Dacă măsura a împiedicat intrarea navelor rusești de război care nu-și au baza în Marea Neagră, ea a blocat totodată și accesul vaselor militare ale statelor NATO fără ieșire la Marea Neagră. Ultima navă militară americană care a intrat în Marea Neagră e USS Arleigh Burke, un distrugător care a părăsit regiunea în decembrie 2021.

Cu alte cuvinte, nici un fel de strategie occidentală privind Marea Neagră nu poate funcționa fără acceptul Turciei, iar acceptul Turciei e dificil de obținut. „Turcia e ambivalentă în privința oricărei propuneri cu potențial de a schimba statutul Mării Negre ori de a schimba condițiile accesului în Marea Neagră”, a declarat Soner Cagaptay, un expert în privința regiunii de la grupul de reflecție Washington Institute for Near East Policy.

În mai bine de un an de conflict, Marea Neagră a fost scena unora dintre cele mai dramatice episoade ale războiului ruso-ucrainean, între care apărarea acerbă a Insulei Șerpilor de către ucraineni – gest care a mobilizat rezistența întregii țări în primele zile de război – și scufundarea în aprilie 2022 a crucișătorului rus Moskva, nava-amiral a flotei ruse din Marea Neagră, o remarcabilă lovitură navală și simbolică suferită de efortul de război al Moscovei.

Chiar și înainte de anexarea Crimeei în 2014 și invazia totală din Ucraina din 2022, Marea Neagră a servit drept teatru central al sângeroasei istorii europene.

În antichitate a fost o arteră comercială principală pentru Grecia și Roma, o sursă de hrană pentru Atena și fundalul cuceririlor scitică și, după un mileniu, mongolă. Crimeea e kilometrul zero de la care s-a răspândit ciuma bubonică în Europa, a fost vreme îndelungată măr al discordiei între imperiile rus și otoman, precum și scena unor carnagii inutile și fiascouri militare în luptele dintre puterile europene de secol 19, în cadrul Războiului Crimeei, cel care efectiv a spulberat sistemul european de alianțe constituit în urma războaiele napoleoniene. Portul Novorossiisk de la Marea Neagră a fost practic scena victoriei Revoluției Bolșevice asupra Armatei Albe anticomuniste susținute de Occident în cadrul războiului civil din Rusia.

Coasta sudică a Ucrainei a fost de asemenea și scena unora dintre cele mai crâncene lupte și cele mai grave atrocități din cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Uniunea Sovietică sub Iosif Stalin a deportat forțat întreaga comunitate nativă a tătarilor din Crimeea pentru a consolida controlul Moscovei asupra peninsulei și a Mării Negre. În 2008 Rusia a invadat Georgia, o altă țară de la Marea Neagră cu simpatii occidentale, pornind primul război al secolului 21 din Europa și prevestind modul în care ambițiile neo-imperialiste ale lui Putin aveau să ducă la invadarea Ucrainei.

Rămâne de văzut ce relevanță va avea Marea Neagră în cele din urmă în contextul actualului război, dar deja s-a evidențiat drept un potențial spațiu critic pentru un conflict mai amplu între Rusia și NATO. Un avion de vânătoare rusesc a șicanat în martie o dronă americană care efectua activități de spionaj deasupra Mării Negre până a doborât-o. Demnitari ai Casei Albe au condamnat gestul pilotului rus drept nesăbuit și iresponsabil, întrucât drona zbura deasupra apelor internaționale, pe când Moscova susține că zbura în interiorul spațiului în care are loc „operațiunea militară specială” a ei din Ucraina.

Shaheen a declarat că exact acest gen de incident constituie motivul pentru care Washingtonul are nevoie de o strategie cuprinzătoare în regiune. „Dacă SUA ar fi avut o prezență mai cuprinzătoare în Marea Neagră, am fi putut fi în măsură să limităm avantajul strategic al Rusiei în regiune și să controlăm locul prăbușirii dronei”, a afirmat ea.

În ce-l privește, Putin consideră că controlul Moscovei asupra Crimeei e esențial în confruntarea sa mai amplă cu NATO și vede Marea Neagră ca pe un element crucial pentru proiectarea puterii militare a Rusiei în Mediterana și dincolo de ea.

„Rusia consideră că accesul ei la porturile cu apă caldă din Marea Neagră e un avantaj strategic major”, a declarat Cagaptay.
Responsabili ucraineni au transmis în ultimele zile semnale confuze – și oarecum contradictorii – cum că ar putea fi dispuși să discute statutul Crimeei la viitoare negocieri de pace cu Rusia, deși eliberarea peninsulei ar putea rămâne în continuare unul dintre obiectivele principale ale viitoarei ofensive ucrainene contra forțelor vlăguite ale Rusiei.

Lăsând deoparte relevanța militară a Crimeei, Putin a clarificat că peninsula – și, implicit, controlul Moscovei asupra Mării Negre – nu e legată doar de calculele reci, strategice. Putin a conferit în discursuri o dimensiune mitologică importanței Crimeei pentru patrimoniul și istoria Rusiei – inclusiv prin comparații absurde cu Ierusalimul, ca un pământ sfânt al Rusiei -, fapt care i-a frapat pe istorici. Putin s-a comparat totodată pe sine cu Petru cel Mare, țarul rus care a pornit războaie expansioniste la începutul secolului 18 și care a înființat Imperiul Rus care, o generație mai târziu, sub Ecaterina cea Mare, avea să cucerească Crimeea. Asemenea analogii istorice pot funcționa însă și în defavoarea lui Putin: Petru a lăsat o mare parte a Ucrainei actuale în mâna Imperiului Otoman și a garantat practic instabilitatea Rusiei țariste prin faptul că nu a instituit niciodată o procedură clară de succesiune la tron – o problemă care a bântuit mereu țara încă de atunci.

Totuși, aceste analogii dezvăluie propriile ambiții imperiale moderne ale lui Putin pentru Rusia secolului 21 și evidențiază legătura indisolubilă dintre Marea Neagră, Crimeea și viziunea strâmbă a lui Putin cu privire la locul său în contextul istoriei ruse.

„Dacă Putin vrea să restabilească statutul de mare putere europeană al Rusiei, poziție pe care țara a atins-o sub cârmuirea lui Petru cel Mare și a Ecaterinei cea Mare”, explică Peter Rutland, cercetător al istoriei ruse la Universitatea Wesleyan, „atunci el are nevoie de Crimeea”.

Sursa: Foreign Policy/ Rador/ Traducere: Andrei Suba