Fostul președinte al Federației Române de Box, Rudel Obreja, pierde procesul la CEDO în dosarul mitei de un milion de euro / Tribunalul i-a declarat cererea inadmisibilă

Fostul președinte al Federației Române de Box, Rudel Obreja, a pierdut procesul la CEDO, în care reclama că i-au fost încălcate drepturi fundamentale în dosarul milionului de euro solicitat de la Sorin Ovidiu Vântu pentru a mitui magistrați de la Înalta Curte ca să-l scape de pedeapsa într-un dosar.

Tribunal i-a declarat, în unanimitate, cererea drept inadmisibilă.

Rudel Obreja a fost condamnat în 2015 pentru trafic de influență. Obreja a cerut mită de 1 milion de euro de la Vîntu în schimbul unei promisiuni că îl va ajuta să obţină o sentinţă favorabilă în dosarul în care SOV era acuzat de favorizarea infractorului.

Sorin Ovidiu Vîntu a înregistrat discuţiile cu Rudel Obreja și l-a denunțat la parchet. Procurorii l-au trimis în judecată în martie 2014.

Redăm mai jos integral decizia CEDO

Având în vedere cererea menționată mai sus, depusă la 1 septembrie 2016, După deliberare, ia următoarea decizie:

DE FAPT,
1. Reclamanta, Rudel Obreja, este cetățean român născut în 1965 și domiciliat în București. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de doamna A. Obreja.
Circumstanțele cauzei

2. Situația de fapt din speță, astfel cum a fost prezentată de reclamantă, poate fi rezumată după cum urmează.

3. Până în noiembrie 2012, reclamantul a fost președintele Federației Române de Box. El a fost cunoscut publicului larg deoarece a participat la organizarea diferitelor activități sportive și la crearea Ligii Profesionale de Box, al cărei președinte era.

4. La 17 martie 2014, Parchetul din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție („DNA”) – l-a trimis pe reclamant în judecată pentru trafic de influență. În special, acesta din urmă a fost suspectat că a solicitat societății S.O.V. 1 000 000 EUR în schimbul exercitării influenței sale asupra anumitor judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumită în continuare „Înalta Curte”) să ia o decizie favorabilă societății S.O.V. într-o cauză penală.

În ceea ce privește a cuzația penală îndreptată împotriva reclamantului s-a bazat pe denunțarea penală a reclamantului de către S.O.V., mărturii, un proces-verbal de confruntare, înregistrări ale convorbirilor telefonice și înregistrări obținute în urma interceptării convorbirilor telefonice, a înregistrărilor de localizare a acesteia, a plăcilor foto și a numeroase materiale documentare. Rechizitoriul a prezentat în detaliu situația de fapt și elementele de probă care stau la baza acesteia. Acesta a reprodus, de asemenea, părți din declarațiile martorilor și înregistrări.

5. Cazul a fost înaintat Tribunalului Județean București („instanța departamentală”). În fața sa, reclamantul și-a declarat nevinovăția și a negat faptele împotriva sa.

6. Prin hotărârea din 17 iunie 2015, instanța departamentală l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare pentru trafic de influență. În hotărârea sa, după ce a repetat faptele, astfel cum au fost constatate în actul de punere sub acuzare, acesta a arătat că, în cursul procedurii judiciare, reclamantul a fost interogat și a negat faptele invocate. Acesta a menționat apoi că a interogat martorii, care și-au menținut declarațiile făcute în cursul anchetei, al căror conținut a fost reprodus pe scară largă în actul de acuzare și apoi în hotărâre (punctul 4 in fine).

7. În continuare, el a menționat următoarele:
„Examinarea probelor prezentate în cauză, Tribunalul [departamental] constată că faptele au fost stabilite în mod corect în actul de inculpare și că reiese din [examinarea] combinată a tuturor elementelor de probă că inculpatul [reclamantul] este autorul faptelor pentru care a fost trimis la judecată, săvârșit sub răspunderea penală impusă de lege, și anume cu intenție directă.”

8. În continuare, în partea din hotărârea sa intitulată „În drept”, instanța departamentală a rezumat pe scurt faptele reproșate reclamantului și a considerat că acestea constituiau infracțiunea de trafic de influență. În continuare, acesta a răspuns în detaliu la argumentele reclamantului întemeiate pe o lipsă de gravitate a denunțării penale a lui S.O.V. împotriva sa, pe o lipsă de justificare a necesității de a exercita o anumită influență și pe o lipsă de identificare a funcționarului care trebuia să fie influențat. Tot ca răspuns la o argumentație a reclamantului, instanța departamentală a adăugat că infracțiunea de trafic de influență a fost consumată deoarece fie inculpatul exercitase o influență reală, fie doar sugerase că putea exercita o influență asupra funcționarului competent. În sfârșit, acesta a explicat modul în care reclamantul s-a conformat faptelor invocate înainte de a proceda la individualizarea pedepsei pronunțate.

9. Solicitantul a formulat apel la Curtea de Apel București (denumită în continuare „Curtea de Apel”). Acesta a susținut, printre alte motive de recurs, că instanța departamentală nu a stabilit ea însăși situația de fapt și că este vorba despre un caz de nulitate absolută care a necesitat trimiterea cauzei pentru o nouă hotărâre în primă instanță.

10. Printr-o hotărâre definitivă din 22 martie 2016, pronunțată cu majoritate de voturi, Court of Appeal a respins argumentul reclamantei potrivit căruia hotărârea atacată era absolut nevalidă. Acesta oferă un răspuns foarte detaliat la acest motiv, făcând trimitere la dispozițiile legale aplicabile și la jurisprudența instanțelor naționale, precum și la dreptul reclamantului la un proces echitabil. Aceasta a explicat că recursul reprezintă o cale de atac evolutivă care a permis instanței de control să soluționeze cauza și să completeze eventualele omisiuni ale instanței inferioare, fără ca legea să impună sancțiunea nulității absolute. Ea a menționat, de asemenea, că, înainte de a soluționa cazul, instanța departamentală a examinat cazul și a interogat toți martorii menționați în actul de acuzare.

11. În continuare, Court of Appeal (Curtea de Apel) a examinat motivele de recurs invocate de recurent – care erau similare cu apărarea sa în primă instanță – și le-a respins. Pe baza elementelor de probă din dosar și ținând seama de argumentele persoanei în cauză care au pus în discuție faptele, aceasta concluzionează că faptele invocate au fost dovedite. Ea l-a găsit vinovat de trafic de influență. În schimb, aceasta a admis recursul formulat de reclamant în ceea ce privește modul de executare a pedepsei sale și a dispus suspendarea acesteia din urmă.

12. În ceea ce privește argumentul nulității absolute, opinia minoritară a arătat că instanța departamentală a analizat în mod formal situația de fapt. Aceasta a considerat că neprezentarea propriului raționament de fapt a împiedicat Court of Appeal să își exercite controlul asupra acestei părți a hotărârii.

RECLAMAȚII

13. Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul reclamă faptul că Tribunalul Județean București nu a stabilit ea însăși faptele cauzei și nici nu a răspuns la argumentele sale în această privință.

14. În continuare, acesta susține că, întrucât instanța departamentală nu a prezentat propria expunere a faptelor, Court of Appeal nu a fost în măsură să controleze raționamentul instanței de prim grad de jurisdicție, privându-l astfel de un grad dublu de competență garantat de articolul 2 din Protocolulnr. 7.
15. În contextul articolului 6 alineatele (1) și (3) literele (b), (c) și (d) din convenție, acesta subliniază o serie de elemente care, în opinia sa, au fost inechitabile.

ÎN DREPT
A. Cu privire la motivul invocat la articolul 6 alineatul (1) din convenție, potrivit căruia hotărârea instanței departamentale nu a fost motivată

16. Reclamantul critică faptul că cauza sa nu a fost judecată în mod echitabil, susținând că instanța departamentală nu și-a motivat suficient hotărârea. Deși invocă articolele 6 § 1 și 13 din convenție pentru a denunța nemotivarea hotărârii pronunțate în primă instanță, Curtea consideră că aceste afirmații trebuie examinate exclusiv din punctul de vedere al articolului 6 § 1 din convenție, care, în partea sa relevantă, prevede astfel:
„Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și în timp util de către o instanță independentă și imparțială instituită prin lege, care decide (…) cu privire la fondul oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. (…)”

17. Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să își motiveze în mod suficient invocarea. Domeniul de aplicare al acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizat în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte. Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare dintre argumentele reclamantului, această obligație presupune ca partea la o procedură judiciară să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la motivele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (a se vedea, printre alte exemple, Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr.2) [GC],nr. 19867/12, § 84, 11 iulie 2017).

18. În speță, trebuie arătat că, în hotărârea sa, instanța departamentală a repetat mai întâi faptele, astfel cum au fost constatate în rechizitoriu (punctul 6 de mai sus). Menționând că ea însăși a interogat reclamantul și martorii (punctul 6 de mai sus) și făcând trimitere la toate probele din dosar, instanța departamentală a considerat că faptele reproșate reclamantei, astfel cum au fost constatate în actul de acuzare, erau corecte și că reclamantul era autorul faptelor (punctul 7 de mai sus). Prin urmare, Curtea observă că instanța departamentală nu a acceptat încă de la început conținutul rechizitoriului. Faptul că a repetat faptele și a menționat, chiar în general, elementele de probă de care dispunea dovedește că această instanță a dat propria motivare care a condus-o la concluzia că faptele pe care tocmai le prezentase se întemeiau pe elementele de probă din dosar.
19. De asemenea, trebuie arătat că instanța departamentală a răspuns în mod explicit la unele dintre argumentele reclamantului referitoare la stabilirea faptelor, cum ar fi gravitatea denunțării penale (punctul 8 de mai sus).

20. În sfârșit, Tribunalul constată că reclamanta a susținut că hotărârea pronunțată în primă instanță în fața Court of Appeal nu a motivat suficient, care a răspuns în detaliu (punctul 10 de mai sus; a se vedea mutatis mutandis Hotărârile Lobzhanidze și Peradze împotriva Georgiei, nr. 21447/11 și 35839/11, § 70 in fine, 27 februarie 2020, și, a contrario, Boldea împotriva României, nr. 19997/02, § 33, 15 februarie 2007, și Tatichvili împotriva Rusiei, nr. 1509/02, § 62, CEDO 2007-I). În plus, Court of Appeal a examinat și a confirmat faptele care îi sunt reproșate (punctul 11 de mai sus). În consecință, caracterul sumar al motivării instanței de prim grad a fost în mare măsură compensat de hotărârea Curții de Apel, astfel încât dreptul reclamantei la o procedură echitabilă nu a fost încălcat (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Boldea, punctul 33 in fine).

21. Rezultă că această afirmație este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție.
B. Cu privire la plângerea formulată în temeiul articolului 2 din Protocolulnr. 7 la convenție

22. Reclamantul critică faptul că a fost privat de un grad dublu de competență, un drept garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 7, care are următorul cuprins în partea sa relevantă:
„1. O persoană condamnată de o instanță judecătorească pentru săvârșirea unei infracțiuni are dreptul de a solicita reexaminarea condamnării sau a condamnării de către o instanță superioară. (…)”

23. Trebuie să se constate că recurenta a fost judecată în primă instanță de instanța departamentală, care, astfel cum tocmai a arătat, a dat propria motivare cu privire la stabilirea faptelor (punctul 18 de mai sus). Ulterior, în apel, reclamanta a fost judecată de Court of Appeal, care s-a pronunțat printr-o decizie suficient de motivată (punctul 20 de mai sus) în urma unei dezbateri contradictorii între părți. Prin urmare, răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de o instanță superioară [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Borcea împotriva României (Dec.), nr. 55959/14, § 50 din 22 septembrie 2015], astfel cum prevede articolul 2 din Protocolul nr.7. Rezultă că această afirmație este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție.

C. Cu privire la celelalte critici ale reclamantei

24. Având în vedere toate elementele de probă de care dispune și în măsura în care este competentă să soluționeze afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de articolul 6 §§ 1 și 3 literele (b), (c) și (d) din convenție. Rezultă că aceste afirmații sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție.

Pentru aceste motive, Tribunalul, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 7 octombrie 2021.

Gabriele Kucsko-Stadlmayer
Președinte