FOTO Festivalul Anonimul, locul unde oamenii se împrietenesc cu animalele și cu ei înșiși

La festivalul de film de la Sfântu Gheorghe, arta își dă întâlnire cu natura și cu animalele și ne amintesc, împreună, ce e cu adevărat important și, poate, ce am pierdut.

Ce-am avut și ce-am pierdut: animalele și arta ca părți și nevoi centrale ale vieții cotidiene

Am fost, zilele astea, la festivalul Anonimul, în satul din Deltă unde Dunărea se întâlnește cu marea. La filme bune mă așteptam, însă nu mă așteptam ca acestea să se combine atât de spectaculos cu tot ce înseamnă viață, în multitudinea ei de forme. Permiteți-mi, înainte de relatarea propriu-zisă, un mic prolog.

Am realizat, de când tot salvez câini de pe stradă și îi sechestrez în casă, la București, cât sunt de prețioase dintr-un anumit punct de vedere: avem, grație lor, o mică bucățică de natură în casele cele reci. Animalele din apartamente, ca și plantele de altfel, ne amintesc de o lume pe care am uitat-o, pentru că mi se pare că ne-am cam rătăcit. Ne amintesc de natura de care aparținem, cea din afara blocurilor și chiar a orașelor, cea fără dorințe toxice și prefăcătorie. Ne amintesc de noi înșine, așa cum suntem de fapt, cu nevoile noastre reale.

Aici, la Sfântu Gheorghe, am realizat că nu doar animalele și natura fac asta. La fel face și arta bună. Orice operă de artă adevărată, la care ne expunem cu adevărat și întru totul, scoate la iveală ceva adânc și important din noi. Nu mă refer, desigur, la divertisment, care e cumva opusul artei, deoarece are menirea să te disocieze de la emoții, nu să te facă să le trăiești.

Ca să nu lungesc această introducere, aș putea rezuma locul din noi pe care îl ating natura și arta într-un singur cuvânt, din păcate unul care în ultima vreme a fost cam siluit de tot felul de PR-uri dubioase, ele însele certate cu natura: suflet.

Filme printre stele, broaște și molii

Scena principală a festivalului Anonimul este în aer liber, un ecran uriaș așezat în mijlocul verdelui. Pentru că Dunărea și marea sunt la doi pași, prin acel verde mișună, la propriu, tot felul de la viețuitoare. Ca să vă dau doar un exemplu, în timpul prezentărilor de deschidere de la ediția actuală, pe podiumul unde e cocoțat ecranul se petrecea următoarea scenă.

O molie de noapte imensă, cam de mărimea unui ou, bâzâia pe la picioarele prezentatorilor. În timp ce unul dintre aceștia încerca s-o împingă cu piciorul în afara scenei, au apărut din senin două broaște la fel de ”sănătoase”. Din direcții opuse, cu un calm greu de descris și sărituri mai degrabă leneșe, broaștele au început să se apropie de molia care părea buimăcită. Prezentatorul a realizat că nu mai e cazul să intervină și a lăsat natura să-și facă de cap. În aproximativ un minut, broasca câștigătoare înghițea fulgerător molia. Nu știu dacă ceilalți spectatori s-au putut concentra la vorbit, dar eu am ratat complet discuțiile de pe scenă din acele câteva minute, fascinat de episodul de Animal Planet la care tocmai asistasem. Vezi Video 

Adăugați la asta faptul că festivalul este programat special în săptămâna de vârf a Perseidelor, ”ploaia de stele” rezultată în urma trecerii Pământului prin coada prăfuită și încărcată de materie a unei comete. În scenele mai întunecate din timpul filmelor, câte una sau chiar mai multe stele căzătoare brăzdează cerul, lăsând urme de foc de câteva secunde pe cer, și o parte a publicului oftează, de nici nu știi când o face de la ce vede pe ecran și de la ce vede pe lângă el, pe cer.

Câinii și pisicile sunt peste tot, bine primiți peste tot, inclusiv în sălile de cinema din campusul ”de fițe”, unde o noapte de cazare te golește de-un salariu minim pe economie. Vă atașez, în acest sens, o poză cu Marta, cățelușa mea, în sala de cinema nr. 1, alături de alți doi căței, în timp ce rula un film care fusese selecționat pentru premiile de la Cannes.

Postmodernismul de la Sfântu Gheorghe: oamenii ca parte din natură

Festivalul de film se ține în două campusuri special amenajate la marginea satului, către plajă. Când ieși din ele și mergi spre ”Țoană”, celebra cârciumă din centru unde bețivii satului își povestesc viețile și durerile de cu dimineața, de la primul coniac, te adâncești și mai mult în lumea naturală din care oamenii sunt doar o mică bucățică. Nicidecum stăpâni închipuiți, deci rupți de ea și implicit de sine, ca atâția de la oraș. Vezi VIDEO 

O caracteristică ciudată și cuceritoare a acestui sat este că are trotuare pietruite, nu însă și ulițe asfaltate printre ele. De obicei, e invers. Sfântu Gheorghe însă, un loc unde oricum nu prea există mașini, ci doar tuc-tuc-uri, și acelea electrice de câțiva ani, s-a adaptat boemilor lui turiști și a făcut trotuare care delimitează cuminți ulițele cele prăfuite.

Nu e deloc ciudat să vezi și alte imagini paradoxale, de altfel, ca de exemplu hipsteri cu dread-uri și plăci de surf printre cirezi de vaci sau doamne bine de oraș blestemând încetișor după ce calcă, cu ochii-n stele la propriu fiind, în balegă de cal.

Și, dacă te îndepărtezi nițel de sat, la vreo 20 de minute de mers pe jos de la ieșire, dai peste gura de vărsare a brațului Sfântu Gheorghe în mare, locul superb unde valuri ce ”curg” din sens invers se izbesc unele de celelalte. Și acolo, ascuns în stufăriș, cu cățelul la picior, el însuși fascinat de tot ceea ce se petrece, și cu sufletul dezgolit ca la nudiștii spiritului, oftezi și te lași să ființezi în prezent și atât; așa cum poți, așa cum ești.